Afara s-a lasat dintr-o data racoarea. E dimineata, iar cerul este înnorat. La fel ca si sufletul nostru, poate si din cauza locului în care ne aflam. O locatie peste care dainuie cele mai întunecate sentimente: tristete, boala, singuratate. Dupa un gard vopsit în culori reci, se ascunde, printre copaci, o cladire saracacioasa în care, de ani de zile, câteva zeci de suflete încearca sa-si gaseasca linistea si alinarea. Cei mai multi ramasi fara un acoperis deasupra capului sau dati la o parte de cei carora le-au dat viata, bolnavii internati în Centrul de Îngrijire si Asistenta din Branisca au avut parte de o soarta potrivnica. O simpla întorsatura a vietii a fost suficienta pentru ca destinul lor sa se schimbe radical. Pe lânga acesti oameni, o vasta scoala a vietii lasata în urma, parca uitata. Paradoxal, printre ei îsi duce veacul un adevarat artist. Sta într-un scaun pe rotile si urca încet panta care duce spre intrarea în azil. În jur, alei, vegetatie, liniste. Fiecare pas facut înainte te învaluie în atmosfera care a pus stapânire pe acest loc. O caldura sufleteasca oarecum împletita cu tristetea unei lumi aparte, visatoare. Întâmpinati de un glas si o privire calda, ne pregatim de întâlnirea cu portretistul de la azilul de batrâni din Branisca. Am aflat povestea extraordinara a omului care asterne pe hârtie chipuri. O poveste trista. Al carei final te lasa cu noduri în gât si cu goluri în stomac. De altfel, toti bolnavii care traiesc aici au o poveste. Şi, de cele mai multe ori, nu este una frumoasa.

Este greu de crezut cât de mult se poate schimba viata unui om. Într-o clipa, dintr-o greseala sau nu, se poate curma brusc totul. Poate vizita la un astfel de centru care „gazduieste” acesti oameni este cel mai bun exemplu. Am pornit spre Centrul de Îngrijire si Asistenta din Branisca pentru a afla povestea portretistului care îsi poarta traiul aici. Primul pas. Intrarea în curtea azilului te copleseste. În stânga si în dreapta banci. În fata cladirii stau aliniate scaunele cu rotile ale bolnavilor. Lânga ele, ca si cum ar sta de veghe, trei câini. Din cladire iese în fuga o femeie. Îmbracata ciudat si cu o privire stranie se plimba în stânga si în dreapta. Vorbeste singura. Se asaza pe o banca si se uita la noi, parca în gol. Este evident ca femeia traieste într-o lume proprie. Odata intrat în cladire, te loveste un miros izbitor. Într-unul din saloanele pavilionului, ne asteapta Daniel Cozma, caci despre el este vorba. „Un om cald si cu un suflet mare”, asa se spune despre el. Numai ca pe lânga aceste calitati, Daniel a fost înzestrat cu un talent deosebit. El face grafica în creion. Lucrarile lui, portretele unor oameni, sunt foarte reusite, astfel încât ai impresia ca acele chipuri asternute pe hârtie nu sunt conturate de mâna unui om.


Daniel Cozma are 45 de ani si „locuieste” în Centrul de Îngrijire si Asistenta din Branisca de mai bine de 10 ani. Într-un salon care se vrea a fi o camera. Pe pereti multe icoane. În stânga, are amenajata o mica biblioteca. Pentru ca, atunci când nu face portrete, Daniel citeste foarte mult, carti biblice si nu numai. A venit aici nu pentru ca e ca „restul”, ci pentru ca a suferit un accident de munca, la Râu Mare, unde lucra ca subinginer, si în urma caruia a ramas cu picioarele paralizate. Îi este greu sa vorbeasca despre trecutul lui. De altfel, evita sa o faca. În pofida handicapului pe care îl are, Daniel Cozma este un om normal, simplu, poate prea simplu. Dar mai mult decât atât, are un talent nativ. Nu l-a învatat nimeni sa faca portrete, asa i „s-a aratat”. Cu un gest timid, scoate dintr-o mapa lucrarile lui. Zeci de portrete. De la Alain Delon si Florin Piersic pâna la colegii lui din Centrul de Îngrijire si Asistenta. Rar am vazut atâta sârguinta într-un singur om. A început cu un autoportret. „Cel mai la îndemâna mi-a fost sa iau o oglinda”, spune cu o voce înceata Daniel. Asa a observat din mai multe unghiuri propriul sau chip si si-a format o imagine mai complexa asupra a ceea ce dorea sa deseneze. Dupa care a început sa faca portrete uitându-se la fotografiile actorilor, scoase din reviste. Asta se întâmpla cu 19 ani în urma. De atunci a continuat. Acum e suficient sa te priveasca o singura data pentru a-ti zugravi trasaturile pe coala de hârtie.




Cu o miscare parca sfioasa, barbatul îsi scoate dintr-o punguta ustensilele de lucru, creioanele. De pe o masa ia un bloc de desen cu câteva coli înauntru. Pe o bucata de sticla îsi asaza hârtia pe care începe, de sus în jos, cu definitivare, sa contureze un chip. „Gura. Gura este cea mai importanta. Daca nu prinzi expresia gurii cum trebuie, nu seamana cu ceea ce vrei sa faci”, spune Daniel, în timp ce deseneaza. E tacut. Ca si cum ar face abstractie de lumea înconjuratoare si de noi. Fiecare umbra a chipului desenat parca ar încerca sa redea, cu sinceritate, gama emotiilor lui traite în fata formelor, niciodata prea sarace. „Nu ma gândesc la nimic când lucrez”, marturiseste cu convingere Daniel. Pentru un portret, lucreaza câte doua sau trei ore pe zi „când are timp si dispozitie”. De obicei, portretul este gata în doua zile pentru ca „depinde si de model si de mine. În ce stare ma aflu”, adauga portretistul. Voit sau nevoit, Daniel îsi transmite în desenele sale bogatia sufleteasca, emotiile si trairile sale, apelând la o tehnica spontana. „La ochi, umbrele trebuie sa fie mai pronuntate”, adauga în timp ce scoate din punga un alt creion. Culorile de creion au caldura, iar nuantele sunt rodul unei elaborari migaloase. Multe chipuri triste, vesele, priviri cu sclipiri sau ochi reci, toate exprima ceva într-o lume de piatra. Pe lânga portrete, Daniel Cozma a mai facut si machete ale unor biserici. Bisericute, monumente istorice cu acoperisurile din sindrila. Pentru realizarea lor, Daniel a folosit carton si trestie uscata, iar acoperisul e din conuri de brad pe care, spune el, le culege toamna. Una dintre ele a donat-o Manastirii Prislop, doua înca le pastreaza. Când deseneaza portrete, artistul sta în salon sau uneori în curtea centrului. Lânga el, tot timpul, o catelusa numita Donna. Ea este sufletul lui. Cu ea îsi împarte bunele si relele. Despre viata lui, rosteste un singur cuvânt: monotonie. Cu colegii din Centrul de Îngrijire, Daniel se întelege bine. Doar sunt o mare familie, strânsa si unita. „Este ca un frate pentru ei. Îi ajuta nu numai cu portretele, dar si financiar”, spune ergoterapeutul centrului, Marinela Munteanu. Valoarea portretelor realizate cu atâta iscusinta de Daniel sta ascunsa, undeva în umbra. O umbra la fel de întunecata ca si cea folosita în desene de însusi autorul lor.