În cazul lui Avel Ritisan expresia „batrân tânar” este valabila nu numai în ceea ce priveste starea de spirit pe care o are, ci si forma fizica în care se afla. La cei 65 de ani ai sai, „Piff” - cum l-a poreclit primul sau antrenor de schi în urma cu aproape o jumatate de veac (si cum îl stie mai toata lumea) – urca cele trei etaje pâna la apartamentul sau în pasul vioi al unui copil, fara sa schiteze nici o urma de efort. În plus, daca l-ai vedea fara sa stii cine este, ai baga mâna-n foc ca nu are mai mult de 45 de ani. Doar parul carunt îi mai tradeaza vârsta. Piff tine si acum pasul cu cei mai buni alpinisti din zona. În fond, a facut parte din prima expeditie româneasca în Himalaya, desfasurata exact acum 20 de ani, si a urcat pâna la 7.000 de metri fara masca de oxigen.
Pe când era copil, mânat de iubirea pentru munte si spiritul de aventura, de câte ori avea ocazia Piff mergea la schi în Parâng, sau la Straja. A devenit apoi un adolescent foarte bine antrenat si bun cunoscator al muntelui. A fost remarcat de responsabilii sectiei de alpinism a clubului Steaua Bucuresti si invitat la o scoala de specialitate. Initierea a durat o luna întreaga. Din 1958 Piff a devenit alpinist cu acte-n regula, iar cartea sa de vizita este demna de invidiat: doua ascensiuni în Himalaya, numeroase trasee efectuate în Tatra, Caucaz si Pamir, 50 de trasee facute în premiera, sau parcurgerea longitutinala a Carpatilor Meridionali pe timp de iarna, performanta repetata de doua ori. Despre toate acestea, Avel Ritisan abia daca vrea sa scoata o vorba. Cuvintele si le gaseste destul de greu. Se vede însa ca retraieste intens clipele de glorie ale carierei sale, mai ales cele petrecute pe Acoperisul Lumii, cu 20 de ani în urma. Devenind unul dintre cei mai cunoscuti alpinisti din tara, în 1985 i s-a propus sa conduca, din punct de vedere tehnic prima expeditie româneasca în Himalaya. Ideea i-a apartinut doctorului Ovidiu Bujor, pasionat de medicina naturista, care petrecuse ani buni în Nepal, unde a coordonat ridicarea mai multor fabrici de medicamente. Piff Ritisan si un alt huendorean, Marius Marcus, au fost sponsorizati de combinatul siderurgic de la Hunedoara sa plece în expeditia care, în total, a durat trei luni. Din echipa, pe lânga doctorul Bujor, au mai facut parte sotii Emil si Taina Coliban, Cezar Vargulescu, Cornel Coman si Pavel Muresan. Toti doreau sa ajunga pe vârful Gurjahymal, la 7.193 de metri. Dupa mai bine de o luna de la plecarea din tara au ajuns la baza muntelui. Aici a intervenit un conflict: „Nu exista expeditii fara stress si conflicte. Deja când depasesti 5.000 de metri, din cauza diferentei de presiunie si a aerului rarefiat nu mai esti tu. Daca nu esti antrenat bine trebuie sa inspiri de cinci ori ca sa intre în organism cantitatea de aer de care ai nevoie. Creierul nu mai este bine oxigenat iar atunci ori devii irascibil, ori devii nepasator si începi sa mergi fara sa-ti mai pese de pericole. S-a întâmplat ca o parte dintre membrii echipei doreau sa urcam pe versantul sudic. Eu le-am spus ca nu are rost sa încerce pentru ca, din cauza diferentelor mari de temperatura, sunt pericole de avalanse. Nu poti sa urci o diferenta de nivel de 1.800 de metri fara sa iei în calcul toate pericolele care pot sa apara. Ei nu au vrut sa asculte. Eu si alti doi colegi am urcat pe versantul nord – vestic. Am reusit sa ajungem în vârf, fara masca de oxigen, ca nu aveam de unde, erau foarte scumpe. Ne-am întors la tabara de la baza si atunci am aflat nenorocirea. Cezar Vargulescu murise”. Piff spune ca acesta plecase singur în recunoastere, pe versant. Şi-a luat coltarii cu el (dispozitive cu gheare de otel care se ataseaza la bocanci în ascensiunile pe gheata, în special) dar nu si i-a montat. A alunecat pe o portine înghetata, a cazut câtiva metri, s-a lovit la cap si a ramas acolo. Echipajul a decis sa-l lase în scocul de gheata în care alunecase. Jos, la baza masivului temperaturile erau de 40 – 50 de grade Celsius, si nu mai aveau bani si conditii pentru a-l aduce acasa. Înca o data la un pas de moarte Tragedia din 1985 nu l-a împiedicat pe Avel Ritisan sa mai profite de o ocazie de a ajunge în cel mai periculos masiv muntos al lumii. A fost cooptat într-o expeditie româno-italiana în Himalaya. De data aceasta provocarea era si mai puternica. Urma sa urce pe Broad Pick, la 8.048 de metri. Nu-i era deloc teama ca nu va face fata. Piff face parte din generatia alpinistilor români care erau mai buni chiar si decât cei care-si petreceau mai tot timpul în Alpi, de exemplu: „Vara mergeam cu masina pâna la cabana Râusor, iar de acolo dadeam o tura pâna sus, pe Retezat, veneam înapoi, iar a doua zi plecam la Bucuresti sa rezolv tot felul de hârtii pentru expeditie. Asa m-am antrenat. Apoi, când aveam mai mult timp, faceam o tura completa a întregului Masiv Retezat într-o singura zi (traseu care, în mod normal, un montaniard cu o buna conditie fizica, abia daca-l parcurge în trei zile – n.r.)”. Dupa alte zeci de rugaminti, aprobari si zeci de drumuri facute prin tara, Piff a reusit sa se vada în drum spre Himalaya. Echipa lui primise chiar si un camion DAC – Turbo pentru a-l testa în conditiile extrem de dificile din cunoscutul masiv muntos. Pentru ca era un model nou, neînregistrat international, camionul a fost blocat vreme de o luna în vama nepaleza. Abia dupa o luna, masina a fost lasata sa iasa din vama. Între timp toate alimentele se stricasera. Din putinii bani pe care-i mai aveau si-au cumparat totusi mâncare din Nepal si au pornit spre tabara de la baza lui Broad Pick, aceeasi cu cea folosita pentru K2, cel mai dificil vârf din lume. Au ajuns cu întârziere. „Drumul a fost asa de dificil încât, de exemplu, am fost nevoiti sa turtim cu barosul colturile camionului ca sa poata lua virajele pe drumul acela strâmt – povesteste Avel Ritisan - . Am ajuns cu greu sus, la baza. Colegii din Italia îsi terminasera deja treaba. Aveam o întârziere de o luna, asa ca am depasit perioada propice pentru ascensiuni. Venea sezonul musonic, iar vremea se înrautatea. Am urcat pe versant, dar nu am mai ajuns sus. Am ramas blocati la tabara 2 (tabara intermediara, între vârf si cea de la baza –n.r.) vreme de o saptamâna, din cauza vremii. Daca încercam sa coborâm pe acea vreme foarte proasta, riscam sa fim prinsi de avalanse. Am stat acolo pâna când am putut reveni în siguranta, la baza”.

„Când esti în vârful muntelui nu prea realizezi ce ai reusit. Esti concentrat la ce trebuie sa faci la coborâre pentru ca totul sa fie în regula. Abia când esti pe drumul de întoarcere începi sa te bucuri cu adevarat”


Prin performantele sale, Avel Ritisan si-a atras si admiratori dar si destui dusmani. La întoarcerea din expeditia de pe Broad Pick, pentru ca sa ajunga în zona sigura mai repede, lucru obligatoriu pentru a se salva, din cauza înrautatirii vremii, Piff si ai sai au abandonat o parte din echipament si cele 100 de butoaie de plastic folosite pentru aducerea alimentelor si echipamentului în tabara de baza. La ajungerea în tara, conducerea clubului sportiv Metalul Hunedoara, unde era legitimat i-a imputat valoarea echipamentului si a butoaielor. Atunci a plecat de la club si din salariul sau de simplu angajat al combinatului a platit 80.000 de lei. Reprosurile ar fi fost de înteles daca era vorba de echipament modern. În timp ce alpinistii spanioli prezenti în zona primeau buletine meteo prin satelit, cei români imortalizau pe pelicula expeditia filmând cu un „aparat cu manivela”, cum l-a numit Piff.

În perioada în care au stat blocati cu camionul în vama, Piff si colegii sai au ramas fara bani pentru hotel. Ca orice români care plecau atunci din tara, alpinistii aveau „ceva valuta” ascunsa într-unul dintre cei 50 de pioleti (un fel de târnacoape mai mici folosite în alpinism – n.r.) aflati în camion. Ca sa ajunga la pioletul cu pricina, au mituit un vames nepalez cu o lada de rom havanez. Au urcat în camion, au luat banii, iar la întoarcere era cât pe ce sa fie împuscati de un alt vames, care nu stia ce se petrece. Noroc cu interventia vamesului amator de ciubuc.