CRONICA GRI

Imagini miscate

Doua imagini. Prima: doi oameni, unul mai în vârsta, altul destul de tânar, ambii apartinând, fara îndoiala, celei mai sarace clase sociale din România. Batrânul alaturi de un tomberon mare de gunoi, tânarul în vârful gramezii din tomberon, chinuindu-se sa scoata o tabla ruginita, gaurita, rasucita, prinsa bine în restul de gunoaie. Cel în vârsta are alaturi un carucior plin: fier vechi, cartoane, sticle, haine vechi si Dumnezeu mai stie ce deseuri. Cum tânarul nu biruie sa scoata tabla din gunoi, vârstnicul arunca o privire la caruciorul umplut aproape cu vârf, la soarele care sta sa apuna, socoteste în sinea lui ca ziua a trecut cu folos si arunca o replica tragicomica: „Las-o, ma, acolo, s-o ia unul necajit!” Acum, daca stai sa te gândesti, fata de cei care cara cartoanele cu cârca sau fierul vechi cu sacul, cei doi sunt aproape înstariti: au un carucior, ceea ce echivaleaza cu a fi posesor de masina fata de pieton. Mergând mai departe cu rationamentul, un carucior umplut înseamna o pâine pe ziua respectiva, poate un pachet de tigari la cel mai mic pret si – culmea bunastarii – câte cincizeci de tarie ieftina de fiecare. Judecata batrânului e fara cusur, nici Aristotel ori Socrate nu ar putea gasi în ea vreo fisura: întotdeauna exista unul mai necajit, care o duce si mai greu. De aici pâna la a intui dramul de bunatate, de omenie, faptul de a te gândi si la altii de lânga tine, pâna si în saracia cea mai lucie, e un pas care se face usor. A doua imagine: Piata Universitatii în `90. Imagini de arhiva, cu oameni loviti de mineri (oare chiar mineri sa fi fost toti?!): o femeie cu doua plase de cumparaturi, un tânar cu parul ceva mai lung decât era pe gustul „tovarasilor”, un barbat plin de sânge, tinut de brate si târnosit de bâte în continuare. Omenia lipseste cu desavârsire din aceste cadre. Nu mai e nimic tragicomic, e doar tragic. În câteva ore, România post-revolutionara s-a întors la barbaria dinaintea evului mediu, undeva la nivelul epocii de piatra. Un individ cu un zâmbet balos (care îl va face celebru), abia mascat, de satisfactie, multumeste brutelor care au adus „ordinea” – si au aruncat înca o data România în afara Europei, în afara civilizatiei sfârsitului de mileniu doi. Nici un fel de compasiune, nici un gând pentru ceilalti. „Cine nu e cu noi, e împotriva noastra”. Individul ajuns celebru retraieste mental epoca colectivizarii fortate, a nationalizarii, a „reducarii”: la Canal, în puscarii, deportarea în Siberia. Si zâmbeste. Zâmbetul acela ne-a costat pe toti românii mai bine de 15 ani de exil în afara civilizatiei, care se alatura ca un corolar celorlalti 45 dintre Razboi si Revolutie. Prima imagine s-a ivit ca o consecinta directa a faptului ca noi, românii, am permis, prin votul nostru direct sau prin simplul fapt ca am tacut atunci, în `90, sa se întâmple ceea ce am vazut în cea de-a doua imagine.

Comentarii?