Un deal încovoiat, de o forma mai putin obisnuita, se înalta ciudat din lunca Muresului, undeva foarte aproape de Simeria, ca o prelungire razvratita a Muntilor Metaliferi (din masivul Apuseni). Dealul este vizibil înca de la intrarea estica în judetul Hunedoara, de la aproape 20 de kilometri. Are un nume ciudat si ascunde o poveste captivanta, pe care localnicii o mai pastreaza, cu diferite variatiuni. Ca aproape orice poveste „taraneasca” de prin zona Hunedoarei, istorioara are oaresce radacini în realitate, indicate de cei care o relateaza spre niste ziduri vechi, ce abia mai ies din coasta dealului, ziduri despre care ei spun ca ar fi ultimele dovezi ale veridicitatii celor povestite.

Mai toti batrânii din satul hunedorean Uroi, situat la poalele dealului cu acelasi nume, povestesc despre o tânara fecioara, frumoasa ca o zâna, care ar fi ridicat aici o cetate. Unii spun ca cetatea ar fi ridicat-o la întrecere cu alte „zâne”, din Deva (unde exista o cetate medievala) si Hunedoara - unde Castelul Corvinestilor a fost ridicat pe urmele unui vechi castru. Unii mai pun în aceasta poveste înca o fata, din Tara Hategului, care ar fi participat si ea la întrecere, aparând astfel Castelul de la Sântamarie Orlea. Dintre toate patru, Minodora, fata din Uroi, a uitat sa spuna „Doamne-ajuta!” când s-a apucat de lucru, iar tot ce-a trudit ea s-a darâmat imediat dupa ce a terminat lucrarea. Batrânii din Uroi stiu doar frânturi din poveste. Istorioara a fost salvata însa în 1985 de etnografii zonei, cu ajutorul Veturiei Homorodean, o batrâna decedata între timp”.


Povestea batrânei începe din „vremuri uitate”, cum le marturisea „nana Veturia” nepotilor si celor care doreau sa o aculte. Normal, începe cu „A fost odata” si continua cam asa. Pe vremuri, când oamenii trebuiau sa se adaposteasca de dusmanii care veneau din toate partile, urmasi de-ai lui Decebal, de pe la Gradiste (unde se afla acum ruinele cetatilor dacice) dar care, în acelasi timp, aveau nevoie si de pamânt manos, au decis sa se mute. Nu stiau cum sa aleaga locul. cea mai tânara si mai frumoasa dintre femeile satului era Minodora. Toti îi spuneau „zâna”. Ca era buna sau rea nu se stie nici acum. Una dintre ursitoarele sale, la nastere, a uitat carui sfânt sa i-o încredinteze în grija. Lipsita de protectia Cerurilor, fata a crescut pâna si s-a facut frumoasa cum nu se mai vazuse pâna atunci trup si chip de femeie prin partile Muresului. Toti feciorii ar fi vrut sa o ia de nevasta, dar nici unul nu se încumeta, deoarece fata, spun batrânii, putea sa vorbeasca si cu Necuratul si cu Dumnezeu. „Pe Dumnezeu îl venera, iar de Necuratul îi era frica”. Nestiind însa încotro sa o apuce, localnicii i-au cerut ei sa-l roage pe Dumnezeu sa le spuna unde sa se aseze ca sa fie si protejati de hoardele de nomazi, dar sa nici nu sufere de foame, ci sa aiba si recolte bogate. Fata s-a retras o saptamâna în munti, dupa care s-a întors cu raspunsul: „Acolo unde vom vedea un deal rasarind din câmpie, ne vom duce si mândra cetate vom ridica”.


Convinsi ca „vorbea” cu Necuratul, dar la fel de convinsi ca „zâna era si aproape de Dumnezeu”, oamenii au urmat-o fara sa clipeasca. Dupa doar o zi de mers, au zarit si dealul, Uroiul de astazi. S-au asezat la poalele lui, pe Lunca Muresului si au început sa cultive pamântul. Dupa câtiva ani, vânzând la Câmpeni si Aiud bucatele de prisos ce le erau date de manosul pamânt, „Zâna”, cea în care aveau, totusi, încredere oamenii, a adunat saci întregi de galbeni. A platit mesteri din Arad si Timisoara sa-i ridice, ei si celor pe care-i îndruma, o cetate înalta si cu multe rânduri de ziduri. Minodora a mai comandat ca sus, pe vârful dealului, sa se ridice un palat mic, în care batrânii trebuiau sa se întruneasca pentru a lua hotarârile importante. Ceilalti urmau sa locuiasca la poalele dealului. Dupa ce i-a platit pe mesteri, „Zânei” i-au mai ramas asa de multi galbeni încât i-a lipit pe toti de acoperisurile cetatii. Întregul deal stralucea la fel de tare si ziua si noaptea, dupa cum se povesteste din batrâni. Nu a apucat însa sa straluceasca decât trei zile. Pentru ca-l adora pe Dumnezeu, dar îi era si tare frica de „necuratul”, fata a sperat ca nu-l va supara pe Cel de Sus daca nu va spune „Doamne-ajuta”, la începutul, si „Multumescu-ti Doamne ca m-ai ajutat”, la sfârsitul întregii ctitorii. Nu dorea ca astfel sa-l supere „pe cel întunecat”, iar acesta sa vina si sa strice fericirea ei si a oamenilor pe care i-a calauzit spre mai bine. „Dumnezeu s-o suparat pa Zâna Minodora sî n-o mai vegheat cetatile. Dupa nedeia (petrecere - n.red.) aia mare facuta când or gatat cu lucrul, în a treia nopte, o iesât o lumina mare, rosie din vârful dealului, apoi pa lumina aia o apartu al necurat cu ai lui si o darâmat tat, de n-o mai ramas nimic pâna dimineata. Mionodora s-o pus pa plâns aproape o saptamâna încheiata, de o iesât un pârâias mic ce s-o dus în Mures”, povestea, nana Veturia, când era în viata. Odata cu ea s-a dus si continuarea povestii, nu o mai stie nimeni de la capat, cu luxul de amanunte oferit de femeia care a dictat povestea, în 1985. Din zidurile despre care se spune ca ar fi facut parte din cetatea de legenda au mai ramas doar câtiva bolovani. Oamenii, loviti de nevoi, au luat pietrele din ziduri si si-au ridicat gospodarii mai trainice.

Etnograful Marcel Laptes, un împatimit cercetator al folclorului hunedorean, confirma si el existenta legendei si încearca sa o explice: „Taranul român, traind foarte aproape de natura, a cautat tot timpul sa realizeze în jurul sau un confort, în primul rând spiritual, sa explice fortele binelui si ale raului, precum si sa lege pildele imaginare de elemente reale, cum ar fi, în acest caz, acel zid care se mai vede si acum si care, nu se stie foarte clar de cine si când a fost ridicat. În conceptia sa, daca nu aduci ofrande si multumiri Binelui, Raul este cel care se va abate asupra ta, mai ales daca nu ai încercat sa te pazesti de acesta”.