SAPTAMNA POLITICA

Apa trece, pietrele de n-ar ramâne!

de Cornelia Badreu

România a bagat din nou capul sub ape. Peste mai mult de zece dintre judetele tarii, printre care si Hunedoara, potopul umed s-a abatut din nou. Ca de fiecare data, el a facut noi victime (sociale) printre amarastenii bastinasi ai zonelor rurale. Cu fiecare fenomen natural cât de cât mai „ambitios”, dramele „gospodaresti” îngroasa rândurile tragediilor patentate de tranzitia post-decembrista. În asemenea situatii, ecranele televizoarelor sunt luate cu asalt de figurile triste ale celor atinsi de ghinion. De fiecare data, aceleasi clisee vizuale, figuri timpuriu decrepite de mai deloc paradisiaca „viata la tara”, familii cu agoniseala modesta de-o viata disparuta într-o clipa, gospodarii aflate, oricum, într-o râna. În general, oameni al caror putin de dinainte s-a transformat subit, dar parca programat, într-un si-mai-putin de proportii ireparabile. Si asta, în urma unei adieri de vânt mai oable sau a doi-trei stropi în plus de ploaie, cazuti parca în ciuda celor aflati la sol. Reportajele catastrofale nu sunt ocolite nici de presa scrisa. Corespondentele de la fata locului sunt bogat ilustrate de canalele media, fie ele posturi de televiziune sau ziare, fie ele locale sau centrale. Încet-încet, senzationalul acestor episoade atinge cotele unui derizoriu insolubil. În plus, seriozitatea cu care reclama a fi tratate fiecare dintre, sa-i zicem, micro-tragediile personale (care, prin efectul bulgarelui de zapada, iau turnura unor macro-tragedii de nivel national) tinde si ea sa se altereze prin publicitarea excesiva si prost facuta.


Este atât de usor si parca tot mai natural, astazi, sa pronuntam cuvântul „potop”, încât viteza cu care sarmana constructie gramaticala se bagatelizeaza e imposibil sa mai mire. Rezonanta arhaica a acestuia se pierde astazi în negura picurilor de ploaie cazuti în torente mocanesti, dar si în curentii unor vânticele transformate ad-hoc în „tornade” numai si numai pentru ca au luat corpul unui vârtej stingher care izbeste „în plin” casutele de chirpici ce gazduiesc puzderie de oameni aflati la limita subzistentei... si dincoace de ea. Dincolo, însa, de rigoarea cu care autoritatile locale si cele centrale sunt constrânse sa trateze în teren efectele imediate ale urgiilor belicoase, remarcam o noua schimbare la fata a acestei tari.

Transfigurarea de care natia aceasta are parte cu astfel de ocazii aduce cu sine nedoritul imperativ de a ne pune pe gânduri. Si trebuie sa o facem. „România inundatiilor”, „România sub ape” si alte cele intro-uri cu care se deschid, în tonalitati de marsuri mortuare, jurnalele de stiri, releva o realitate socio-patologica cu recurente în vria politica a natiunii. Într-o Românie înca atât de pregnant rurala, lipsita de diguri si infrastructuri de minim bun-simt pentru un stat cu pretentii de a se numara printre civilizatiile contemporane, cu oameni uscati de lacrimile scurse dupa purcelul înecat sau gainile luate de vârtej si gardul transformat în vreascuri, visul integrarii în masinaria europeana începe sa îsi contureze profilul nerealist. Poate ca dincolo de aluviunile, mirsourile pestilentiale lasate de retragerea apelor clocite dupa saptamâni întregi de inundare a satelor ponosite si pagubele financiare imense, dublate de traumele personale ale sinistratilor si a celor înca si mai saraciti dupa o atare experienta, inundatiile salbatice care ne-au cotropit ne vor determina sa reflectam. Poate ca ne vom face mai abili în a ne re-cunoaste si a ne da seama cât de înapoiati am ajuns în toti acesti ani în care singura practica adevarata a fost cea a hotiei fatise si a condamnarii inconstiente a mii si mii de familii la disperarea de a se transforma în riverani pentru ca s-a rupt un dig care a existat doar pe hârtie. Imaginati-va ca, dupa mult-speratul 2007 (mai realistul, dar nu întru totul 2008) va exista în peisajul Comunitatii Europene cel putin o tara în care un pârâias umflat poate bloca si devia viata a mii si zeci de mii de suflete, dar si afecta PIB-ul însusi sau majora deficitul comercial pe o perioada apreciabila.

Privim cu reala aversitate pe „X” sau „Y” oficial simandicos venit de la Bruxelles, atunci când, pe sleau, acesta ne spune ca suntem înca departe, nu de Europa - de care vrea, nu vrea, apartinem oricum - ci de standardele, pretentiile si life-style-ul carora dorim sa ne alaturam. Ne contrariem atunci când ni se atrage atentia ca dorim prea mult înainte de a ne propune la fel de mult. Orbi la bârna din ochii nostri, surzi la linistea comoditatii care ne urmareste pe multi si fara grai atunci când suntem obligati sa ne simtim responsabili, vociferam sinistru prin parcuri -la un zar, o tabla si o bere ieftina - ca „toti sunt contra noastra”, ca suntem nedreptatitii istoriei universale, iar orice am face este silit pierzaniei pe parcurs... caci, nu-i asa, conjuratiile obscure ne limiteaza de veacuri si nedrept ascensiunea.

Sunt de ajuns, însa, câteva ocheade pasagere pe rândurile si printre rândurile presei neaose pentru a descoperi România în deplina-i goliciune impudica. Atâta timp cât dorinta noastra de a fi absorbiti în structurile unei comunitati igienice (cu limitele ei, desigur) precum Uniunea Europeana atârna (instabil) înca de speranta facilitarii exodului din România, poate ca aderarea ar fi mai sanatos sa fie putin înârziata, doar pentru a fi absorbita mentalitar ceva mai laborios. Si nu degeaba, în interiorul birourilor de lucru ticsite de functionari europeni si raportori regionali, ideea activarii clauzei de salvgardare pentru România prinde contur din ce în ce mai accentuat. Discret, în fraze simple si cu prudenta de rigoare, soaptele în acest sens se intensifica. Potrivit spuselor corespondentului la Bruxelles al unui prestigios post de radio, comisarii europeni sunt din ce în ce mai convinsi ca România si sora ei de suferinta, Bulgaria, pur si simplu mai au nevoie de timp pentru a-si anima reformele care le-au mai ramas. Si nu este vorba aici de mult înfieratul curent anti-extindere care, de ce sa nu o recunoastem, si-a câstigat adeptii sai destui printre locuitorii tarilor-locomotiva.

„Aderarea” (la UE) ar trebui sa fie sinonima pentru fiecare dintre noi cu „reabilitarea” în profunzime. Cu revenirea, relansarea si recâstigarea unui respect pe care, din pacate l-am pierdut c-asa a vrut istoria, pe care, din nefericire, l-am perpetuat pentru ca asa ne-a reeducat trecutul mostenit, dar pe care trebuie sa îl redobândim pentru ca asa ne-o cere atât prezentul, cât si viitorul care ne asteapta. Multe dintre marile realizari si descoperiri ale omenirii se datoreaza ratiunii cinice care a prevalat asupra sterilei culturi „populare”. Mizele cele mari sunt adjudecate gândind la rece deci, lipsit de sentimentalisme si puseuri autoglorificante lansate în bataia vântului si purtate inert de silentioasa nervozitate a valului.