Silvasu de Sus, un sat cu care frumoasa Tara a Hategului se mândreste, adaposteste, pe lânga oameni deschisi si harnici, o poveste despre care ei spun ca este cât se poate de adevarata - istorioara unei iubiri sfârsite tragic, pe un deal din apropierea satului. Tragedia este si acum povestita de batrânii satului care, dupa ce apuci sa le intri sub piele, reusesc sa o povesteasca cu lux de amanunte si te faca sa o traiesti la intensitate maxima prin tonul lor convingator si detaliile istorioarei pe care le pastreaza bine ordonate în minte. De fapt, povestea a generat pe lânga „adaugiri” si un obicei. Din când în când, tinerii îndragostiti mergeau pe Dealul Plângerii, iar pe locul în care se zice ca au murit cei doi, puneau buchete de flori, adunate de pe câmp sau din gradina de acasa, sperând ca iubirea lor va fi la fel de puternica, asa cum a fost cea dintre Marioara si Ionel.
„Sa tat fie vreo 50 de ani de-atunci - îsi începe povestirea Ileana Dragota, o femeie de 75 de ani din Silvasu de Sus -, pa vremea razboiului. Atunci tati barbatii în putere or fost luat la razboi. Marioara cea mai faina sî mai harnica fata din sat sa iubea cu Ionel, un ficior mândru sî frumos. Tânar fiind, sî pa el l-or luat catana (soldat-n.r.). Ultima data Marioara s-o vazut cu Ionel pa dealul ala, acuma-i zâce Dealu Plângerii, înainte cu o zî ca sa plece Ionel la razboi. S-o pus fata pa un plâns de se auzea pâna jos în sat cum jeleste. Lacrimile-i curgeau râuri-râuri. Abia o mai linistit-o Ionel când i-o spus ca, dupa ce se întoarce de la razboi, o s-o ia de nevasta, cu nunta mare, muzicanti multi si bautura sî mâncare din belsug, cum nu s-o mai facut ospat pâna atunci în sat”. Ionel a plecat „catana”, alaturi de alti feciori din sat. Toate fetele mai primeau câte o „carte” (scrisoare-n.r.) de la iubitii lor. Numai Marioara nu mai stia nimic de iubitul ei. A trecut o luna. Nici un semn. S-a împlinit apoi un an si de Ionel al Marioarei nu stia nimeni nimic. Unii feciori veneau acasa raniti, altii nu mai veneau deloc, iar altii continuau sa le scrie iubitelor ca sunt bine, sanatosi si ca abia asteapta sa se termine razboiul. Disperata, Marioara îsi facea toata ziua de lucru, ca sa mai uite de dorul pe care i-l ducea iubitului. În fiecare duminica, mergea la biserica si ramânea, dupa slujba, rugându-se în fata altarului. Lacrimile pe care le varsa, nu le lasa la voia întâmplarii, ci le aduna într-o ulcea mica. Au trecut trei ani, iar Ionel nu mai daduse nici un semn. În primavara urmatoare, fata a mers la locul în care altadata era alintata de mângâierea lui Ionel, si a sadit un stejar pe care l-a udat cu lacrimile adunate în ulcica. „De te vei prinde falnic si frumos la fel ca iubitul meu, înseamna ca Ionel al meu traieste”, si-a zis fata în gând. Nu a trecut mult si, Ionel a ajuns aproape de casa, cu unitatea sa, retrasa din Rusia si trimisa sa lupte împotriva hitleristilor. „Într-o zi, Marioara primi veste ca Ionel o asteapta la locul lor – reia „nana Ileana” povestea - . Inima o început sa-i bata de aproape-i rupea camesa alba. Iute de tot o luat din lada cu zestre hainele de sarbatoare si o plecat catra locul lor. Abia se mai putea tîne pa piciore, de parca ar fi mer pîn apa. O ajuns sân de dupa un stejarel o iesât Ionel al ei. S-or luat în brata, s-or iubit o zân lunga, ca sî Soarele o stat în loc pentru ei. Apoi spra sara, când sa sa întoarca la trupa lui Ionel o mai lua în brata o data pe frumoasa Marioara. Amândoi râdeau bucurosi, mai ales ca Ionel o aflat ca razboiul n-o sa mai dureza pre mult. Tata bucuria lor s-o strâcat dintr-o data. Un glont ratacit o intrat în pieptul Marioarei. Fata s-o scurs, în bratele feciorului, mai alba sî mai frumoasa decât era înainte, numa ca avea sânge mult pa piept. Lui Ionel nu i-oi venit sa creada. Dup-aia o strâgat dupa ajutor dar nu l-o auzât nimeni. O stat feciorul si-o plâns acolo ceasuri bune. Când o rasarit Luna, n-o mai putut rabda la gându ca n-o sa mai fie în nici o sara acolo cu Marioara lui. Ş-o luat pusca sî s-o puscat sî el de-o murit”. Batrânii din zona Silvasului spun ca dupa ce-au aflat de necazul abatut asupra lui Ionel, localnicii nu au putut sa nu jeleasca toti. Ionel si Marioara erau cei mai frumosi, mai harnici si mai buni „copii” din sat. Toata lumea-i avea ca exemplu. Toti le-au povestit apoi copiilor ce se întâmplase. Povestea a avut, la un moment dat, un efect asa de puternic asupra tinerei generatii ce a urmat, încât, se spunea ca, pentru a fi feriti de necazul celor doi, a caror iubire a fost curmata în cel mai fericit moment al vietii lor, e musai sa mearga macar o data pe Dealul Plângerii, iar la radacina Stejarului sa puna fie un buchet de trandafiri, culesi din gradina casei, ori o coronita de margarete, facuta în lunca de la poalele colinei. Povestea a ramas, chiar si asa prafuita de ani. Asupra stejarului celor doi exista însa contradictii. Unii spun ca e cel mai de jos, altii ca cel de dupa culme, câti batrâni, atâtea variante. Obiceiul buchetelor de flori a disparut însa în totalitate, din cauza ca adolescentii din sat se reculeg „la bolta”, la un suc, o bere sau o tigara, acolo unde, dupa modelul celor de la oras, se întrec care sa fie mai interesanti prin câte stiu ei despre masini, bani sau „marii smecheri” din zona. Nici unul nu mai baga în seama povestile bunicului.