Săptămana 21 – 27 iulie 2005, numărul 143
|
REPORTAJ
Felcerul de oase
Se spune ca dealurile, muntii si vaile Apusenilor sunt bogate prin frumusetea cu care le-a înzestrat Dumnezeu. Orice trecator prin zona vede, din goana masinii, doar locuri rupte de modernismul cu care ne bombardeaza televizorul, locuri care nu se schimba deloc de la un an la altul. Nici oamenii nu se schimba, însa ei nu au posibilitatea sa renasca în fiecare primavara, asa cum o face natura. Îmbatrânesc în locurile care se reînnoiesc an de an. Oamenii sunt, de fapt, bogatia zonei. Majoritatea simpli, primitori, încercati de greutati, intra usor cu tine în vorba si, daca se conving ca nu ai nici un gând ascuns, fiecare e dispus sa-ti povesteasca tot ce stie. Motii, acesti oameni simpli, greu încercati de veacuri, tin si acum la obiceiurile lor, ies cu greu din ritmul lor, din felul lor de a fi. Asa se face ca acum, daca ai un talent si-l folosesti si pentru binele celorlalti, între moti esti un adevarat „VIP” al locului. Acest statut îl are în Valisoara, o comuna din apropiere de Brad, Gheorghe Sâna, omul care „trage oasele la loc”.
La fel ca-n multe alte zone ale Ardealului, „felcer” este termenul folosit pentru batrânii care, în primul sau al doilea Razboi Mondial, au fost pe front si au avut, practic, rol de sanitari. Aproape fiecare sat avea câte un felcer la care toata lumea se ducea sa-i oblojeasca o rana aparuta la câmp, ori lucrând prin gospodarie. De medic, în multe sate hunedorene, mai ales în cele de munte, se stie doar de pe la televizor. „Felcer” i se poate spune cu usurinta si lui „Tuzu”, cum este numit în sat Gheorghe Sâna, cel la care oamenii se duc atunci când îsi luxeaza o mâna sau un picior. Omului însa oamenii îi spun „Furnica” pentru ca, pe cât de mic si firav este, pe atât de iute si harnic, spun oamenii. Toti îl apreciaza pentru ca stiu ca-n caz de nevoie pot apela la el, fara sa mai strabata zeci de kilometri pâna „la oras” unde sa piarda zile-ntregi cautând un doctor care sa aiba vreme si de ei. MoStenire din tata-n fiu
Gheorghe Sâna povesteste ca de mic i-a vazut pe tatal si bunicul lui cum „oblojeau” oasele oamenilor si animalelor. Cu 60 de ani în urma, prin satele de munte ale Hunedoarei nici nu putea fi vorba sa gasesti vreun doctor, cu atât mai putin un medic veterinar. Oamenii trebuiau sa se descurce cum puteau, iar fara o mâna sau un picior nu mai puteai sa lucrezi câmpul cum trebuie. Daca un cal ori un bou avea un picior „sarit” din încheietura, problema era la fel de mare. „I-am vazut pa ai mei batrâni cum faceau si, când aveam vreo 11 ani, am început si eu sa fac sa fie bine la os. De atunci, iaca or mai trecut aproape 60 de ani si câte oase am tras nu ai dumneata atâtea fire de par în cap. Cine crezi ca le-o numarat?”, spune „Tuzu”. Batrânul zice ca-si da seama foarte usor daca e vorba de o luxatie sau de o fractura: „Daca te doare mâna si nu poti sa o misti nicicum fara sa te doara, atunci e clar ca-i rupta. Io la asa ceva nu ma bag. Ce nu-i de mine trimit la doctor, la spital, ca acolo oasele trebuie potrivite foarte bine ca sa se sudeze la loc. Ce-i scrântit rezolv orice. Pun mâna, trag si cât spui <
Mai uSor cu oamenii, mai greu cu animalele
„Tuzu” spune ca-i este destul de usor sa rezolve luxatiile care apar la oameni. Îi controleaza vreo cinci minute ca sa-si dea seama exact cum sunt puse oasele, ca sa stie apoi în ce directie si cât de tare sa traga. De fapt, el nu spune ca „pune oasele”, ci ca le „trage” la locul lor. Face totul cu pricepere, astfel ca i s-a dus vestea în tot nordul judetului Hunedoara. Pâna si turisti straini i-au batut în poarta rugându-l sa le curme suferinta provocata de un picior scrântit sau de un umar „sarit” din loc. Pentru o interventie, Gheorghe Sâna nu cere nimic, se multumeste cu ce vrea sa-i ofere fiecare. În ultima vreme omul primeste între 25.000 si 100.000 de lei vechi la o „interventie” si spune ca „ai saraci platesc cel mai bine. Ai bogati îs zgârnaiti rau”.
La animale e mai greu. Cel putin patru oameni trebuie sa-l asiste când are de „tras” piciorul unui cal. Animalul trebuie legat bine, culcat la pamânt si tinut strâns sa nu se miste, astfel încât Tuzu sa reuseasca din prima încercare. Batrânul de 68 de ani, cu toate ca nu a deschis în viata lui vreo carte de medicina, a devenit „profesor” pentru medicii veterinari. „Nu demult or venit doi veterinari la mine sa le arat cum fac eu si i-am învatat. Alte dati or venit doctori la mine sa le pun eu picioarele unor boi, vaci, ori cai la loc, si pe unii
i-am auzit zicând la plecare unul catre celalalt: No vezi ba ca se poate si fara sa stii carte!”, adauga zâmbind Gheorghe Sâna, cel la care veterinarul comunei îi trimite pentru rezolvare toate cazurile de animale cu membre luxate.
Tuzu este înca în putere, iar tainele meseriei sale a început sa le desluseasca si fiul sau, Dorin, în vârsta de 24 de ani. La cei 68 de ani ai sai, batrânul continua sa trateze oameni si animale, iar din putinii banuti câstigati, adaugati la pensia sa de 4 milioane de lei vechi, de ani buni se chinuieste sa-si termine o casa noua. Pe cea veche i-a luat-o o viitura, anii trecuti. Nu este însa foarte pesimist pentru ca spune ca are timp sa o termine, mai ales ca a scapat de slujba de la mina Gurabarza, unde facea naveta pe jos trei ore dus, trei ore-ntors, pe jos, peste munti, în fiecare zi, 30 de ani la rând.
Localnicii îl recunosc si-l apreciaza pe Gheorghe Sâna. Toti cei pe care i-am întâlnit ne-au spus ca, de fapt, „Tuzu” tine loc de doctor când e vorba de oase „sarite”. Iata câteva exemple: Aurel Bedea-78 de ani, localnic din Valisoara: „Tuzu îi vestit p-aici. Trage oasele la loc si nu te mai doare nimic. De câte ori am avut si eu vreun necaz cu un picior, ori o mâna, la el m-am dus si mi le-o pus la loc”. Rozalia Guse-71 de ani, sora lui Gheorghe Sâna: „Fratele meu stie bine ce face si m-o învatat si pe mine, asa ca acuma, când îi un caz mai complicat, îl ajut si eu sa puna oasele la loc”. |
Săptămana 21 – 27 iulie 2005, numărul 143