SAPTAMNA POLITICA

Sport sângeros cu anticipatele

de Cornelia Badreu

Guvernul merge înainte. În fata lui, mândru, sobru si (cica) transant, seful sau. Dupa pre(a)lungul dantuit din buric al premierului Calin Popescu Tariceanu pe masa Cotrocenilor si Opozitiei laolalta, garnisit cu invocari, revocari, iarasi incantari si din nou descântari ale asa-numitei demisii, titularul de la Palatul Victoria a picat un examen esential. Viiturile în care s-a scaldat, atât la propriu, cât si la figurat, au scos la suprafata câteva repere definitorii dupa care schema de functionare a sefului liberal este alcatuita. În ultimele trei saptamâni, poporul, din ce în ce mai drag primului ministru, a avut nefericita, dar, totusi, sanatoasa, ocazie de a analiza comportamentul unuia dintre conducatorii natiunii în situatii de evidenta calamitate. Atât din punct de vedere natural, cât si politic. Într-un concurs de împrejurari, parca alcatuit dupa un scenariu de Oscar, seful Guvernului s-a confruntat deschis cu doua chestiuni delicate pentru firea lui: anticipatele bagate pe gât de presedintele Traian Basescu si inundatiile care au dat peste cap vietile oamenilor din peste 500 de localitati, dar si socotelile facute anterior pe proiectul de buget si rectificarile prevazute. Iar în ambele situatii, liberalul Tariceanu, ca om politic si ins de frunte, vârf de lance si lider de partid si guvern, a trebuit sa ia (si chiar a facut-o) decizii. Datul în petic de-abia de-aici încolo si-a atins ilustrul apogeu.


Sa începem cu începutul si vom vedea ca inundatiile de anvergura din „sezonul musonic” 1-17 iulie au schimbat ceva de soi în actiunea si calculul politic ale lui Calin Popescu Tariceanu. Lunile petrecute în cabinetul de la Palatul Victoria ni l-au înfatisat pe domnut prim-ministru fidel imaginii despre sine cu care ne obisuiseram cu totii: un tip scrobit, educat, sobru în aparitiile în public, lipsit de aerul popularitatii populiste, aproape de genul unui tehnocrat care se respecta (chiar daca idealul acestui tip de personaj este întruchipat în persoana colegului sau de doctrina si partid, Teodor Stolojan). Pe vremea când, în campania electorala, rivalul Adrian Nastase pupa purcei, mângâia gâini si se întretinea în îndelungi conversatiuni televizate cu felurite animalute de curte, Tariceanu tinea discursuri într-o atmosfera curatica, în Case de cultura, amfiteatre si alte asemenea locatii ferite de vânt si umezeala. Domnul nostru premier de acum prefera, lucid si detasat, sa-si expuna viziunile economice în înseilari de fraze aride, sa schiteze zâmbete numai si numai în situatii extreme, multumindu-se, în rest, sa ne explice pe tabla de ce ne trebuie reforma, ce trebuie facut, ce are de gând sa faca în acest sens, dar si de ce trebuie din nou sa strângem cureaua, înca si mai tare. În fata unui atare stil, dusmanul pesedist jubila, îsi frictiona mâinile si scuipa în sân, zicându-si „Doamne-ajuta!„ (bineînteles, aceasta din urma rugaciune, lucrata departe de urechile liber-cugetatorului Nea’ Nelu). Oricât ne-am fi straduit (desi aproape nimic nu este imposibil), greu ar fi fost sa ne imaginam virajul brusc de strategie pe care urma sa îl execute loctiitorul lui Stolojan în fruntea PNL.

Torentele devoratoare de catune, abatute recent asupra dealurilor si câmpiilor mioritice, aveau sa poarte multa balast si mâl. Valabil si în cazul primului ministru. De trista amintire „sula-n coaste” s-a jucat si cu nervii lui „retrasului” Tariceanu. S-a speculat îndelung, înca de la începuturile actualei guvernari, ca jocul zâmbetelor dintre Cotroceni si Victoria seamana mai mult a „purtatul sâmbetelor”. Din înaltul jiltului sau presedintele Traian Basescu a controlat (si chiar oordonat) miscarile facute de primul ministru Calin Popescu Tariceanu. Multa vreme, sâcâielile s-au derulat în linistea cultivata de usile închise. Subiectul cel mai sensibil care a mai razbatut în afara si a alimentat cu zor povestile privind divergentele existente între cei doi lideri, a fost scrutinul anticipat. Idee basesciana, aceasta nu a convenit niciodata unei parti consistente a taberei liberale sau unora dintre membri Executivului (sa nu mai spunem de PC-ul voiculescian sau UDMR-ul lui Marko). Vrând-nevrând, scrutinul înainte de termen l-a pus pe Tariceanu în situatia de a împaca cu o bucatica de pâine capra, varza si pe el însusi cu el însusi.

Pe de o parte, s-a pus problema formatiunii proprii, tot mai frustrata de „avântul muncitoresc” luat de verii din PD în sondaje. Nu putine somitati liberale au început sa fluture ideea catapultarii Tariceanului din scaunul de presedinte pe motiv de ineficienta si vasalitate fata de presedintele tarii. În al doilea rând, sefu’ al mare, fost comandant de nava-amiral a flotei neaose, doreste sa-si satisfaca ambitia de a-si vedea Alianta, singurica - singurica, la cârma patriei, poporului. Din motive, unele de el stiute, altele de apopiatii sai, iar altele chiar si de noi, rasatul Tariceanu dezavueaza organic orice proiect de teapa anticipatelor. Din câte se vede, rezolvarea necunoscutelor, oricare ar fi fost ea, ar fi adus cu sine o decizie radicala si un potential de sicane post-factum destul de consistent.

Deplorabilul joc de glezne facut zile si zile de seful guvernului nu avea cum sa conduca, într-un final nefericit, la altceva decât un rezultat pe masura. Ca într-un joc adolescentin de-a „ma iubeste, nu ma iubeste”, premierul în exercitiu s-a complacut într-un delir insipid dominat de refrenul „demisionez, nu demisionez”. Si s-a oprit la cea din urma varianta. Am învatat, astfel, ce consistenta mai are pentru Domnia Sa termenul „irevocabil”, dupa cum am învatat ca omul politic încarnat de acest ins poate intra lejer în galeria celor mai putin responsabili. Într-un fel, si pastrând, bineînteles, masura contextului, Tariceanu si Nastase sunt unul si acelasi.

Liderul liberal nu a avut nici un moment puterea de a i se împotrivi fatis (daca acesta este crezul sau intim în problema anticipatelor) mai virilului aliat de la Cotroceni. Si a recurs la un artificiu în cel mi pur stil pesedist: a invocat inundatiile, dezastrul, potopul si apocalipsa din ultimele zile. Numai si numai pentru a se tintui si mai abitir în tronul cu care s-a învatat mult prea vremelnic. ”Ar fi o lasitate sa demisionez acum”, tuna premierul, în contratimp cu apele ce începeau sa se retraga din zonele inundate. Discursul de renuntare la „demisia irevocabila”, pronuntat de Tariceanu arata fara doar si poate ca pentru Domnia Sa poporul de sub el este pururi încapabil sa se schimbe. A mizat cu cinism pe mitul „Tatucului”, al unicului individ care se poate pune propta la problemele oamenilor. Când am crezut ca macar Înaltimea Sa ar fi putut contribui cu ceva la disparitia legendelor rosii. A devenit populist exact când bunul simt l-ar fi implorat sa nu o faca si a profitat cu voiosie de necazul unor amarâti rupti cu tot cu cosmelii de ape. Doar pentru a-si salva pielea printr-o solutie de mijloc. Mai mult, se simte de la o posta mirosul unei mutari, crezuta inspirata, dar care va dovedi contrariul: primul ministru încearca sa fure basca lui Basescu. Încearca sa îsi întareasca popularitatea prin adjudecarea de partea sa a poporanului de rând. Însa, Armani-ul lui Tariceanu nu se potriveste nici în vis, nici în cosmar si nici în gluma cu tenisii gauriti ai taranului ars de soare si lovit de grindina. Si nici nu era nevoie. Acesta din urma, însa, nu-i va oferi votul întrucât pentru el, Tariceanu nu exista, nu reprezinta decât un alt îmbuibat si un anonim iesit din vizuina pentru doua-trei zile. Spatiul în care acelasi Tariceanu s-a avântat sa se înfiga este deja saturat de alde Iliescu si Basescu. Nu a înteles si, probabil ca îi va mai lua ceva timp, ca mijloacele prin care si-ar putea cultiva sanatos imaginea sunt altele pentru el, total diferite de cele împamântenite de perechea de repere pe care încearca sa o copieze.

În urma cu aproape opt luni, la vremea în care Iliescu a decis, peste ouale lui Nastase, ca ortacul Miron tre’ sa scape de racoarea calduta de la Rahova, Maria-sa Premierul din acele timpuri, sot contemporan al Danei, nu a avut curajul sa recunoasca faptul ca barbatia-i nu s-a putut compara cu cea a heptagenarului de 45 de ani, Iliescu. Similitudinea acestui episod cu cel rulat în filmul „Tariceanu si demisia demisiei” este izbitoare.