Cozi imense si galagioase. Ghisee multe, dar putine functionale. Rumegatori de seminte, laolalta cu batrâni-însotitori de profesie, cersetori soiosi si oameni de ordine plictisiti pâna la disperare de lipsa de adrenalina a meseriei pe care sunt condamnati sa o presteze. Pe fundal, larma istovitoare a motoarelor de locomotiva, a anunturilor în format pseudo-„dolby- sorround” publicitând plecarile si sosirile trenurilor anoste, dar si felurite alte dialoguri în tonalitate joasa, duse între calatorii aflati în tranzit. O atmosfera de gara ca la carte, în care senzatiile sonore se amesteca simbiotic cu urme de mirosuri grele de la WC-urile publice din zona.




Dar ai ajuns aici. Asa ca te apuci sa suporti disconfortul care te scoate din sarite. Te chinui si transpiri din toti rarunchii sa-ti domolesti pornirile revansarde care te mâna sa-ti urli greata în pustiu. Nu-ti place gara. Dar vei trece si peste asta. Renunti sa te mai întrebi pâna si cum se face ca ai ajuns în aceasta oaza de prost gust. Locas de care, cu siguranta, în alte conditiuni, ai face tot posibilul sa fugi, sa scapi, sa nu-i cazi oaspete. Motivele sunt multe, simple si regretabile. Carnet, ti-a fost lene sa obtii, masina nici nu se pune problema sa ai, dar de plecat undeva, nici nu concepi sa n-o faci. Din buna cuviinta, dar mai ales din lipsa altor optiuni, îti rasucesti de doua ori grumazul si faci selectia cozilor dimprejur. La una, parca mai putin stufoasa, sictirul lustruit de amalgamul de impresii care te coplesesc este întretinut cu grija de damele ceferiste. Cucoane cochete, cu bonetica albastruie, camasuta calcata la dunga (dupa ultima moda din transporturi) si pozitie triumfala în scaunul din care „privegheaza„ asupra nenorocitilor „cersetori„ de tichete. Mai sunt doar 25 de minute pâna când „nasul” va fluiera startul garniturii la care râvnesti sa ajungi. În acest timp, sapte insi disperati, încolonati unul dupa altul, implora toate divinitatile prezente în lumea lor sa le scoboare în buzunare maretul petic de hârtie. Simfonia suflaturilor de nas instrumentate de un ochelarist suparat este rupta de madama de serviciu, care urla cu toate coardele-i vocale: „Se schimba tura!”. Nimic deosebit. O exclamatie cât se poate de lipsita de sens, la prima vedere. ...Dar completeaza, „parinteste”: „Plecati la celelalte ghisee ca nu mai dau nici un bilet!”. Si asta, în conditiile în care nici prin cele mai uriase eforturi nu ar fi posibil sa mai cumperi unul. Trenul pleaca imediat, iar la celelalte ghisee cozile serpuiesc de zor, pe doua rânduri. În acest context, „ultima solutie, înc-o revolutie!„ - se asteapta a fi dictonul cel mai potrivit de aplicat în rândul calatorilor din coada. Într-adevar, revolta multimii se manifesta la modul cel mai grav, si anume... prin tacere. Nimeni nu comenteaza, toti sunt derutati si nu stiu cum sa îi zâmbeasca, flatând-o din priviri sau sorbind-o din glas („dar va rog, Doamna, mai dati-ne doar doua bilete”, susura un nene dichisit, cu lentile rotunde de intelectual trecut prin multe si parul nins de-atâta lins). Gestul (devenit) natural al cucoanei de la casa este contracarat de o voce badarana si vulgara, de o reala nesimtire, în raport cu inocentele fete asezate la coada. Surpriza, însa, efectul este percutant. „Pune mâna si taie bilete, doamna! Nu pleci de aici pâna nu plec si eu cu trenul. Si asta, legal”. Impardonabila reactie a celui din multime cade ca un trasnet. Femeia încearca sa atace, însa norodul asezat regulamentar unul în spatele celuilalt intervine. Solidaritatea cu revoltatul si-o manifesta, însa, nu vreunul dintre masculii rânduiti ca în vitrine, ci o „tinerica” doamna între doua vârste, putin tuciurie, cârliontata si aplecata de povara a doua sacose de umar si un bagaj de mâna. „De plecat, vreti sa plecati imediat acasa, dar greve stiti sa faceti!”, tuna femeia. „Pentru ce ati mai demonstrat si ati blocat trenurile, daca chef de munca tot nu aveti?”, îsi întareste supararea aceeasi dama din rândul condamnatilor. În rest, scurte si soptite vociferari, câte un curios aciuat si el sa vada de unde vine samânta de scandal, dar nici o alta atitudine de consternare printre cei afectati la modul direct. Liniste si pace. Teama si capete plecate. Atitudine mioritica în cea mai pura esenta si amatori de scos castanele din foc cu palmele celor de lânga. Situatia devine, însa, jenanta pentru angajata cu boneta albastra. Desi, probabil, înjura în sinea ei cu tot sufletul, îsi tine capul în pamânt, mai trage cu ochiul la câte o colega, bineînteles, deloc dispusa sa o ajute, taie bilete si încaseaza banii. Caninii feroce de la început par sa se fi tocit în cele câteva minute de dialog (social) purtat ca la usa cortului. „Revoltatul„ a ajuns, în sfârsit, la ghiseu. Sau, cum s-ar spune mai pe sleau, „la mâna functionarului”. El are pâinea si cutitul, biletul si stampila. Adulmeca personajul din fata cu niste priviri hulpave. Rânjetul din coltul gurii scoate la suprafata constiinta de functionar atotputernic. „Gata, închid ca am schimbat tura!”, silabiseste cu o voce grava, dar parca totusi lipsita de orice tonalitate. O serie de înjuraturi de birja se abat subit asupra ei. Vin din directia razvratitului care a dat tonul întregului vacarm. Distinsa angajata CFR mai are un singur reflex: cere banii, da biletul si înapoiaza restul. Si-a facut, pur si simplu, meseria. Avea, însa, nevoie de un vocabular colorat care sa o motiveze. Povestea de mai sus este adevarata, va fi reala si va ramâne (cât timp, înca nu stim) simptomatica pentru modul în care se petrece interactiunea dintre client si un anumit tip de functionar. Cu siguranta, aproape fiecare dintre noi s-a întâlnit, nu o data, cu asemenea situatii. Cazul damei de la casa de bilete este unul particular. Istoria de mai sus se putea petrece în multe alte locuri, nu doar într-o biata gara al carei nume nu are nici un sens sa îl pomenim. Si asta, pentru ca esential este nu sa retinem persoane sau nume, ci situatii tipice. Angajatul din zona „Relatii cu publicul„ si-a cultivat în România o reputatie proasta. Departe, aici, intentia de a absolutiza. Însa o masa mare a salariatilor în cauza nu reusesc, sub nici oforma, sa rezilieze contractul cu manierele pungase capatate înca din vremea PCR-ului. Atunci când, de la vânzator de alimentara, la ministru, toti considerau ca faceau favoruri când, de fapt, îsi prestau numai si numai umila meserie.

Comentarii?