Ajungem în fata primariei, dupa un drum de aproximativ o ora, timp în care soarele unei dimineti, care nu promitea o vreme prea frumoasa, s-a luptat perseverent cu o învalmaseala de nori doritori de ploaie. Astrul ceresc a iesit învingator pentru moment, stralucind placut si împrastiind buna dispozitie în jur. La intrare în comuna Toplita, unde se afla sediul primariei, nu se zareste nici picior de om. Doar Cerna curgând învalmasita sparge linistea ce domneste enervant în jur. Lânga „casa” administratiei locale gasim dispensarul medical al comunei, tinta calatoriei noastre. Arata asa cum mi-am închipuit: cladire veche, cu o zugraveala relativ noua, geamuri fara perdele si e, bineînteles, gol. Pentru ca spatiul este destul ce mare, nefiind folosit la întreaga capacitate de scopul caruia îi este destinat, asistenta medicala, dispensarul comunei Toplita gazduieste si o farmacie, lucru rar în satele românesti. Culmea, daca ma iau dupa orarul afisat pe usa, aceasta este deschisa patru zile pe saptamâna, între orele 8 si 14. Norocosi toplicenii astia!




Mica, slabuta, îmbracata în trening. Geanina Bocsitan apare la poarta, dupa ce doi tineri, vecini, o striga alintator „Giani” si o pun în tema cu vizita unor necunoscuti. E asistenta medicala a comunei si, dupa ce ne priveste zâmbind si întrebator, ne deschide larg poarta, iar apoi, usa casei. Are cu putin peste 30 de ani, dar stie totul despre starea de sanatate a satenilor, cu toate ca nu este asistenta medicului de familie din comuna, a domnei Moga, decât de un an si jumatate. Le asculta bataile inimii, le ia tensiunea, le mai face si câte o injectie. Lucreaza cu jumatate de norma la dispensar, „ca nu sunt bani”, însa e multumita ca face ceea ce îi place si ce se pricepe. Are în grija 720 de pacienti, atâtia sunt înscrisi pe listele doctoritei din comuna, dar nu-i refuza nici pe cei care au alt medic de familie, dar apeleaza la sfaturile si ajutorul ei, calcându-i pragul casei. Nu conteaza ca sunt din Toplita, Hasdau sau alte sate ale comunei, „toti sunt oameni, iar când au nevoie de ajutor, trebuie sa-I ajuti daca poti”. Stam în bucatarie, iar ochii îi stralucesc ca oricarui om care îti povesteste despre pasiunea vietii lui. O cuprinde tristetea doar când îmi povesteste despre lipsa „vietii noi”, a bebelusilor. „Saracia omoara viata. De la începutul anului nu s-a nascut nici un copil în comuna. În schimb, au murit sase persoane. Populatia este îmbatrânita, iar bolile se tin scai de cei batrâni”, spune Geanina Bocsitan. E suparata ca nu are cui sa împartaseasca din cunostintele acumulate la cursurile de planning-familial pe care le-a facut. „Tinerii din comuna nu mai fac copii. Traiesc de azi pe mâine din ajutor social sau din pensia parintilor. Cu ce sa-si creasca copiii?”


Hipertensiune arteriala, cardiopatie ischemica, reumatism articular. Acestea sunt câteva dintre suferintele pacientilor Geaninei, boli grele pe care oamenii le „duc” pe picioare, pentru ca de vindecat… doar Dumnezeu stie daca si când. O întreb de dispensar. Cu ce instrumente lucreaza? Cum stau cu dotarile? „Avem un stetoscop si o trusa pentru urgente. O folosim când mai vin cazuri de astm bronsic”. Cu toate acestea, sala de asteptare a doctoritei Moga e mai mereu plina, de luni pâna vineri, între orele 8 si 13, cum este programul de consultatii la dispensar. Vin pacienti din toate satele comunei. Multi dintre ei n-au auzit niciodata de ecograf, sau de alte aparate medicale performante. Au o durere undeva, si vin sa se „caute” la doctor. Sunt fericiti ca au unde sa vina. Primesc si retete gratuite si compensate, care, de anul trecut, sunt eliberate de farmacia din comuna. Adevarata binecuvântare pentru sateni, care nu trebuie sa mai bata drumul de aproape o suta de mii de lei, cu autobuzul, pâna la Hunedoara pentru a-si procura medicamentele necesare. În plus, câteodata cei mai norocosi ajung sa fie vaccinati antigripal. Putini dintre ei, e drept. Doar copiii si batrânii, categoriile mai expuse îmbolnavirii de gripa.




Vremea e din ce în ce mai însorita. Miroase a pamânt reavan si a liliac. Peste tot, la portile caselor, te izbeste movul si mirosul puternic de liliac. Am lasat-o acasa pe doamna asistenta si pornim spre sosea, urmariti de latratul si chiar de câtiva dintre galagiosii, dar credinciosii câini de paza ai satenilor. Suntem straini, nu avem dreptul sa comentam, asa ca ne vedem de treaba. La o casa de la sosea, o doamna draguta, machiata discret face o nota oarecum discordanta cu peisajul. E fericita ca nu trebuie sa apeleze des la serviciile medicului din comuna, însa se declara multumita de faptul ca exista unul, care, pe deasupra, mai si prescrie retete compensate si gratuite, pe care le poti cumpara chiar când iesi din cabinetul medical. Privesc în josul soselei. În fata birtului din comuna se aduna lumea, pentru „una mica”, cam matinala, e drept. E abia ora 11 dimineata. Pe marginea drumului, o figura gârbovita, îmbracata saracacios, cu un baston în mâna. Se apropie si ma „loveste” cu cei mai albastri ochi pe care i-am vazut vreodata. Ileana Rudas are 75 de ani si merge acasa, la Dabâca. Pe jos. Pâna acolo, sunt cel putin zece kilometri. O întreb de sanatate. N-a mai fost la doctor de asta iarna. Atunci, a fost racita si i-a dat niste medicamente care au facut-o bine. Acum o doare un picior. O doare tare. „Dar ma dau cu o unsoare pe care mi-a dat-o doamna doctor. Sa-i dea Dumnezeu sanatate. E buna, ca dupa ce ma dau, nu ma mai doare asa”. Clipeste des din ochii batrâni, iar o umbra de zâmbet îi înfloreste în coltul gurii, când îmi povesteste cum se doftoriceste ea cu „niste ceaiuri” când e racita. Despre doctorita Moga, de la dispensar, Ileana Rudas spune ca e buna, dar „nu mai merg la doctor ca n-am bani”. Ne despartim de batrâna, care îsi continua, încet, sprijinindu-se în baston, drumul spre casa.


Lasam în urma Toplita, tocmai când, prin oglinda retrovizoare, vedem cum, din ce în ce mai multi localnici, ies din case, cu treaba sau doar pentru a se odihni pe bancile din fata portii si a se bucura de aerul curat. Soarele a început din nou lupta cu oastea norilor. E numeroasa si nu vrea sa se lase cu una, cu doua, dupa o domnie umeda de câteva saptamâni bune. Ne îndreptam spre Dabâca, însa destinatia finala e la o distanta de „doua pâini bune de mâncat”. Hârtoape din greu, zdruncinaturi care cresc gaura din stomacurile noastre macinate de foame. Aerul tare de munte e dusmanul de moarte al celor care pleaca la drum fara provizii. Adica al nostru. Intram în Dabâca, avertizati de tabla indicatoare. Plin de lume în fata caselor. Numai bine, ca suntem ajutati sa ajungem la persoana pe care o cautam. Eva Dulau ne întâmpina, fara sa stie ca urma sa venim, dintre straturi de zambile parfumate. Mareste ochii a uimire, când aude de unde suntem si ce vrem, dar ne pofteste amabila în casa. Alaturi de o farfurie de placinte paduranesti delicioase, Eva, cea care a lucrat timp de 35 de ani, ca moasa în comuna Toplita, ne povesteste viata ei. I se lumineaza privirea când îsi aminteste cum le-a ajutat pe femeile din comuna sa aduca pe lume peste o suta de copii, pe vremea lui Ceausescu. Doar ea singura, fara medic, acasa la mama. Eva Dulau este cea care i-a vegheat sanatatea micutei Geanina, actuala Bocsitan, care, în 2003, i-a luat locul ca asistenta în comuna. Are si amintiri dureroase, în schimb. Îi simt lacrimile în voce, când îmi povesteste despre ultima nastere pe care a asistat-o si în care fatul s-a nascut mort. Sau despre femeia care a nascut, acasa, la sapte luni, iar moasa Eva Dulau n-a avut liniste pâna ce bebelusul, fara prea multe sanse de viata, n-a început sa manânce, semn ca a depasit pericolul. Are un singur regret. Ca a fost nevoita sa se pensioneze anticipat, pentru ca doctorul din comuna n-a mai avut bani s-o plateasca. În rest, îi multumeste lui Dumnezeu ca e sanatoasa si pentru vietile pe care i le-a pus în brate.


De la casa moasei, urcam spre inima muntelui, în zgomotul stropilor de ploaie care lovesc cu putere parbrizul masinii, semn ca soarele a fost, cel putin pe moment, învins. Pe dealuri încep sa apara treptat case, e drept, rasfirate. Ne apropiem de comuna Lunca Cernii de Jos, capatul calatoriei noastre. Peisajul e încântator. Verdeata proaspata, patata de galbenul papadiilor si al piciorului cocosului, dealuri unduitoare, „sparte” de câte o poiana. Din când în când, pe marginea unei carari pline de gropi, pe care urca masina si pe care cu greu o poti numi drum, se iteste un câine. ai înca unul si înca unul. Uite unul si lânga gard! Toti flocosi, pazitori de mioare. Chiar ca suntem la munte! Ajungem în centrul comunei. Acolo se afla si primaria. Impunatoare, cu doua drapeluri arborate în fata. Nici nu zici ca e primarie de comuna. Lânga, spre bucuria noastra, e dispensarul medical. Care, pe deasupra, mai e si deschis, cu toate ca e duminica. Intram pe poarta si aproape ne lovim de doua babe. Paciente. În spatele lor, e chiar asistenta. Avem noroc, nu gluma. Se scuza ca nu stia ca vin musafiri si pentru podelele proaspat spalate (sic). Intram în cabinetul medicului. E mai frig decât afara. O masa cu o vaza cu flori artificiale, un pat si un dulap tipic medical, cu geamuri pe care sunt lipite niste foi cu tarifele percepute pentru diverse servicii, celor care nu sunt înscrisi la medicul de familie Romulus Cata. Într-o alta încapere, careia asistenta îi spune sala de nasteri, ferestrele sunt deschise deasupra a trei paturi cu lenjerie curata si o masa ginecologica. N-a mai fost folosita de pe vremea lui Ceausescu. Atunci a fost ultima oara când a fost adus pe lume un copil, la dispensarul din Lunca Cernii, pentru ca n-a mai avut rabdare ca mama sa ajunga la spitalul din Hunedoara.




Locuitorii comunei Lunca Cernii nu sunt la fel de norocosi ca cei din Toplita. Cu toate ca sufera de multe boli, doctorul nu vine sa-i consulte decât doua zile pe saptamâna, lunea si martea. Restul sunt rezervate bolnavilor din Lelese, Govajdie, Sohodol si înca vreo doua comune. Medicul Romulus Cata are în grija 700 de pacienti în Lunca Cernii. Majoritatea sunt persoane de vârsta a treia. Pe lânga ani, acestea sunt împovarate de suferinte ale inimii, ulcer, boli de ficat, reumatism articular, deci boli cronice. Se înghesuie toti la usa cabinetului medical în cele doua zile, pentru a fi consultati, dar si pentru a li se prescrie retete gratuite sau compensate. Când medicul lipseste, asistenta Maria Ocheana are grija de pacienti. Le mai ia tensiunea, le administreaza un calmant sau o injectie, presteaza treburi de asistenta. „Când omul intra la mine în cabinet, eu stiu deja de ce boli sufera. Doar îl masor din cap pâna în picioare si stiu totul despre starea lui de sanatate”. Maria Ocheana locuieste la dispensar din anul 1992, de când a venit aici, detasata de la Hunedoara. De atunci se lupta nu numai cu lipsa dotarilor, ci si cu încapatânarea oamenilor, si mai ales cu distantele. Cele 11 sate apartinatoare comunei sunt atât de rasfirate, încât uneori, cu toate ca sunt bolnavi, satenii prefera sa foloseasca leacuri babesti, iar doar când acestea nu mai dau rezultate vin la medic. „Multi ma acuza ca nu merg la oameni, acasa, asa cum facea fosta asistenta. Dar eu nu refuz pe nimeni, indiferent de ora la care sunt chemata de bolnav. Tot ce cer e sa mi se puna la dispozitie un mijloc de transport, fie ca e bicicleta sau caruta cu cai”, spune Maria Ocheana. Pentru a ajunge toata lumea la un consult, macar o data pe an, doctorul Romulus Cata a gasit o metoda care, se pare, a prins la pacienti. Cei care locuiesc în satele îndepartate, sunt chemati la control, martea, aceasta fiind si ziua în care urca la Lunca Cernii masina cu pâine. Altii, mai norocosi, ajung uneori la doctor chiar cu salvarea, cu toate ca aceasta nu vine pentru a le salva lor viata. Timp de mai multi ani de zile, de trei ori pe saptamâna, patru persoane din comuna erau transportate la spitalul din Hunedoara, pentru dializa. De anul trecut, masina salvarii vine doar pentru una dintre acestea. Restul, obosite de atâta suferinta, au ales un alt drum...


s-au obisnuit cu traiul greu, cu munca de dimineata pâna seara si cu banii putini. S-au resemnat ca, dupa ce ani de zile au avut un medic doar pentru ei, a venit „unul nou si tânar”, care-i consulta de doua ori pe saptamâna. E bun si asta, daca altul nu este. Ce sa-i faci daca doctorii nu vor sa vina la sate? Tot ce-si doresc locuitorii comunei e sa fie sanatosi sau nu prea grav bolnavi, ca sa-i poata vindeca medicul de aici si sa nu-i trimita la Hunedoara, ca e drumul lung si autobuzul scump. Mai vor si un medic stomatolog, ca „asa de bun era aici unul, pe vremuri”.


Potrivit conducerii Casei Judetene de Asigurari de Sanatate (CJAS) Hunedoara, 25 la suta dintre medicii de familie hunedoreni lucreaza în mediul rural, adica 60, iar necesarul este de 85. Ecaterina Cumpanasu, directorul adjunct al CJAS, sustine ca, în fiecare an, cele 25 de posturi libere sunt scoase la concurs, însa medicii nu se înghesuie sa participe la examen pentru a le ocupa. Acestia sunt nemultumiti de distantele mari pe care trebuie sa le parcurga, de naveta si mai ales de numarul redus de pacienti pe care i-ar avea, daca ar accepta sa profeseze în mediul rural. Nu-i atrag nici sporurile cuprinse între 15 si 60 la suta, acordate de stat, în functie de asezarea geografica a localitatilor rurale.