Actul de la 23 August înca stârneste controverse între istorici. Dupa ce, aproape 50 de ani, comunistii au confiscat evenimentul, transformând actul de întoarcere a armelor împotriva Germaniei hitleriste în „Insurectia Populara Antifascista si Antiimperialista”, considerând aceasta data ca punctul „0” în instaurarea regimului communist, exista si acum voci care se ridica împotriva actului de la 23 August, acuzându-l pe Regele Mihai ca l-a înlaturat de la putere pe maresalul Antonescu si a semnat armistitiul cu Uniunea Sovietica. Indiscutabil, evenimentele petrecute în preajma zilei de 23 August au fost deosebit de complexe. În cele ce urmeaza vom prezenta aceste evenimente descrise de un maror ocular, Jacques Vergotti, ofiterul de ordonanta al Regelui Mihai, asa cum sunt povestite în lucrarea autobiografica „Fara drept de înapoiere în tara”.

„Fusesem avizat înca la 3 mai ca se pregatea iesirea din conflictul cu Aliatii si, datorita relatiilor mele, am avut ocazia sa urmaresc aproape timp de patru luni tratativele de la Cairo. Fiind chemat la Palatul Regal în seara zilei de 23 August 1944, am participat ca maror la unele scene pe care le voi descrie pe scurt. Era cald în acea seara de august, când am ajuns, pe motocicleta, cu curierul meu, la garajul Palatului. Am intrat prin coridorul de la Casa Noua, fara a fi oprit de nimeni, toate usile si ferestrele fiind deschise pentru ventilatie. Se auzea Imnul Regal la radio, care a premers mesajului regal. Câtiva civili si militari erau în salon, unde se afla si Regele. [...] A aparut si Niculescu –Buzesti care l-a felicitat pe Regele Mihai zicând ca proclamatia catre tara se auzise foarte clar. Mi-am dat seama ca Buzel era noul ministru de externe în guvernul abia format al generalului C. Sanatescu, care pâna atunci fusese seful Casei Militare a Regelui. Dupa ce si-au facut aparitia si Ionel Stârcea, Mircea Ioanitiu si Vania Negroponte, m-am simtit mai în largul meu. Între timp se anuntase sosirea baronului von Killinger, reprezentantul lui Hitler la Bucuresti, si a generalului E. Hansen, comandantul Misiunii militare germane în România, pe care-l cunosteam înca de pe vremea când fusesem în serviciul lui Atonescu la Predeal. În timpul acestei audiente, în care am fost folosit ca translator, din discutia extrem de agitata dintre ambasadorul nazist si Regele Mihai mi-am dat seama ca maresalul Antonescu disparuse de pe scena. Auzind amenintarile grosolane ale lui Killinger, nu m-am putut abtine de a trage o înjuratura pe nemteste: la plecarea generalului Hansen, cu politetea sa ireprosabila m-a invitat sa fim atenti si sa ne asteptam la represalii. Am fost surprins sa vad ca Regele se deplasa între biroul sau din Casa Noua si cel al generalului Sanatescu, din partea veche, fara a avea pe nimeni în jurul sau. Destul de târziu a aparut si comunistul Lucretiu Patrascanu, pe care-l cunosteam de la Azuga. [...] Cam în acelasi timp s-au auzit strigate în piata din fata palatului Regal din calea Victoriei si, privind de la o fereastra a cladirii principale, mi-am dat seama ca era o demonstratie de simpatie pentru Rege. [...] Îmi dadeam seama ca „lovitura” era în plina desfasurare dar realizam ca, fiind planuit pentru ziua de 26 august, actul se desfasura cu o oarecare nesiguranta, fiindca Maniu si Bratianu ezitasera sa participe la o operatie pe care o considerau pur militara. Pe la miezul noptii înca nu se stia care ar putea fi deznodamântul, preocuparea principala fiind obtinerea sprijinului aviatiei anglo-americane pentru bombardarea pozitiilor germane cât mai repede cu putinta. Ma temeam de un eventual atac al unor unitati ramase fidele lui Antonescu, care cu ajutorul blindatelor germane ar fi putut sa ne captureze în Palat. În acel moment Regele Mihai, rezemat de birou si cu telefonul în mâna, îmi facu semn sa ma apropii. Voia sa vorbesc cu Regina-mama Elena care se afla la Sinaia si pe care nu o vazusem de mai mult de doi ani. [...] I-am spus ca toate merg bine dar ca va trebui sa parasim locurile pentru a ne deplasa în Oltenia. [...] Dupa o scurta consfatuire cu Mircea Ioanitiu si cu colonelul Emilian Ionescu, Regele mi-a dat ordin sa organizez plecarea noastra spre apus si sa-i raportez când masinile lui si escorta vor fi gata de drum. [...] Nu era nimeni din suita maresalului Antonescu la fata locului, iar seful garajului îmi spusese ca niste indivizi cu banderole pe brat, apartinând Apararii patriotice, condusi de seful lor, Ceausu (Emil Bodnaras), tocmai parasisera locul. Eram cu totul nedumerit asupra soartei maresalului, închipuindu-mi ca a fost scos din Palat pe una din usile principale din Calea Victoriei.

Am hotarât sa folosesc Mercedes-ul maresalului pentru a deschide drumul coloanei Regelui, punând pe Vania Negroponte la volan. [...] Era înca întuneric în dimineata acelei zile de 24 august, când coloana a fost somata sa se opreasca, înainte de a trece podul peste Dâmbovita. Am sarit strigând „Ai nostri, bre!”, în locul parolei de identificare, pe care nu o stiam, si o rafala a fost trasa pe deasupra capului nostru. În drum spre Craiova, a trebuit sa facem un ocol, la un moment dat, ca sa evitam o coloana de camioane în retragere. La radioul masinii am auzit ca Palatul Regal din calea Victoriei fusese bombardat de aviatia germana si Casa Noua distrusa. Hotarâsem sa ne îndreptam spre vestul tarii de teama ca noii „aliati”, care se revarsau dinspre rasarit, l-ar fi putut aresta pe Rege, în ciuda Proclamatiei regale si a tratativelor de la Cairo.
,br> În zorii zilei ne-am oprit undeva, în câmp deschis, si Regele era bucuros ca scapase de acolo, dar era îngrijorat de soarta celor ramasi în Palat si se întreba daca aghiotantii plecati la Sinaia or fi gasit-o pe Regina-mama, ca s-o aduca la Craiova. Aghiotantul de serviciu, colonelul Emilian Ionescu, care ne însotea, nu stabilise înca legatura radio cu cei ramasi la Bucuresti. S-a întâmplat însa, ca la intrarea în Craiova, cele trei coloane de masini, venite de la Bucuresti, Sinaia si Buftea sa se întâlneasca. [...] Postul nostru de radio, ce trebuia sa functioneze sub numele de „Radio Emilian”, nu a reusit sa obtina stiri înainte de a ne instala în comuna Dobrita, unde se afla o mosie a lui atirbey, cu o livada mare ce putea fi folosita ca aerodrom. Informatiile pe care le ascultam la radiourile din automobil se refereau la situatia internationala la 23 August, dar evenimentele de la Bucuresti erau eclipsate de eliberarea Parisului si insurectia de la Varsovia. [...] Am reflectat adesea asupra celor întâmplate în acele zile si am discutat ulterior cu prietenii care fusesera si ei martori oculari ai acelor evenimente, punând întrebarea: ce s-ar fi întâmplat daca operatiunea numita „le coup” ar fi avut loc la 26 august 1944? Poate ca avangarda Armatei Rosii, cu Divizia „Tudor Vladimirescu” a generalului N. Cambrea si garzile patriotice ale lui Emil Bodnaras, zis „Ceausu”, ar fi putut declara Republica Populara Româna, mai devreme. [...] Mai târziu, englezul Ivor Porter mi-a explicat ca maresalul Antonescu n-ar fi putut fi dus cu avionul la Ankara sau la Cairo, dupa ce se prezentase la palat la 23 august, fiindca Aliatii decisesera sa fie înmânat rusilor. Bodnaras avea ordin de a-l captura si a-l duce la Moscova , dupa cum Lucretiu Patrascanu avea misiunea, ca ministru de justitie, sa-l judece în tara lui.

Totul a decurs în liniste înainte si dupa 8 septembrie 1944, când m-am întors cu majestatiile Lor, cu trenul la Bucuresti. [...] Acolo, fatada palatului Regal din Calea Victoriei camufla darâmaturile din curtea Casei Noi. În perioada care a urmat, n-am auzit pe nimeni din fostul anturaj al maresalului Antonescu manifestând nemultumiri, sau pe altii laudându-se cu acte de vitejie legate de 23 August 1944. Prezenta Armatei Rosii în România pâna la înfrângerea lui Hitler a permis comunistilor sa-si organizeze partidul, care avea sa vina în curând la putere cu ajutorul sovieticilor. Desfasurarea actului final a ceea ce prietenii mei numeau „le coup” si pe care ulterior comunistii l-au botezat „insurectia” s-a încheiat cu un succes deplin al Armatei Române, devotata Regelui Mihai”.