Săptămâna 8 – 14 septembrie 2005, numărul 150

EDITORIAL România tovarasului Iliescu si a conului Alecu de Ştefan Ciocan Adrian Nastase avea perfecta dreptate atunci când spunea ca exista doua Românii. Dar tara Mioritei nu este împartita asa cum i-ar placea lui Bombonel, între alegatorii sai si cei ai lui Basescu. România este divizata între oamenii de bun simt, cinstiti, corecti, cu frica de Dumnezeu, si fostii activisti, fostii securisti, fostii tarani cooperatori pentru care furatul din avutul CAP-ului era mai la îndemâna decât munca cinstita. Recent a plecat dintre noi un exponent al primei categorii de români: Alexandru Paleologu, conu' Alecu, asa cum îi spuneau cei apropiati. Unul dintre ultimii aristocrati, un intelectual rasat, academician si adevarat erudit, a fost printre cei, din ce în ce mai putini, care au supravietuit în urma prigoanei comuniste împotriva intelectualilor, „dusmani ai poporului”. La polul opus, liderul celeilalte Românii este Ion Iliescu. Fost activist comunist, provine dintr-o familie dezbinata, cu cei sapte ani de acasa împliniti pe maidanul din Oltenita, unde se juca alaturi de actualul rege Cioaba si fratii sai puradei. Educatia si-a desavârsit-o în scolile comuniste, culminând cu facultatea facuta în URSS. Tânar activist comunist, Iliescu a participat activ la reprimarea intelectualilor români, iar în calitate de Secretar General al ASC (Asiciatia Studentilor Comunisti), acelasi Ion Iliescu a dat afara din facultati pe toti tinerii care nu agreau ideologia comunista sau pe cei care în 1957 s-au aratat solidari cu revolutia anticomunista din Ungaria. Diferenta esentiala între Alexandru Paleologu si Ion Iliescu este capacitatea primului de a-si asuma trecutul demn, si cu partile bune sau rele, si încercarea celuilalt de a ascunde gunoiul din propria biografie în spatele cadavrelor tinerilor ucisi în '89 sa-i legitimeze statutul de dizident anticomunist. Imediat dupa Revolutia din '89, Alexandru Paleologu a recunoscut deschis ca, dupa ce a iesit din puscariile comuniste, a fost racolat de fosta securitate si, terorizat de anii petrecuti dupa gratii, a acceptat sa colaboraze cu politia politica. Prin aceasta recunoastere, conu' Alecu si-a spalat în mare parte greselile trecutului. Iliescu refuza sa discute despre trecutul sau comunist, despre atrocitatile, mult mai grave decât informarile lui Alexandru Paleologu, despre sutele de tineri al caror destin a fost brutal distrus de interventia fostului „presedinte democrat” al României. O alta diferenta esentiala între cei doi exponenti ai celor doua Românii a fost relevata prin gestul facut de Alexandru Paleologu în 1990. Instalat ambasador al României în Franta de catre regimul Iliescu, care încerca sa se legitimeze în Europa cu ajutorul personalitatilor recunoscute de statele democratice, Paleologu a reactionat favorabil manifestantilor anticomunisti. Dupa ce Iliescu i-a numit „golani”, pe studentii si intelectualii care protestau în Piata Universitatii, Alexandru Paleologu, omul care-l reprezenta pe Iliescu în Franta, s-a autodenumit „ambasador al golanilor”, detasându-se astfel de regimul neocomunist care statea sa acapareze România. Diferentele dintre cei doi lideri ai Româniilor actuale sunt mult mai profunde si mai multe decât cele enuntate. Problema fundamentala este ca amândoi reprezinta repere morale pentru societatea româneasca si ca Ion Iliescu are o audienta mai mare decât avea regretatul conu' Alecu, pentru ca în România de astazi minciuna, demagogia, falsele valori sunt mult mai apreciate decât modestia, cultura si adevarul. Dupa cincizeci de ani de comunism, în care oamenii ca Ion Iliescu au dat peste cap toate valorile morale, este greu de apreciat sinceritatea si franchetea lui Paleologu. Din pacate, adeptii celor doua moduri existentiale enuntate sunt mai presus de politica. Gasim oameni din România lui Iliescu si în toate partidele politice, inclusiv în cel liberal, în aceeasi masura în care si la social-democrati sunt rataciti membri care îmbratiseaza aceleasi valori pe care le îmbratisa Alexandru Paleologu. Comentarii?

Săptămâna 8 – 14 septembrie 2005, numărul 150