CRONICA GRI

Munca si banii

O paralela între nimic altceva decât felul de a munci al românului si al americanului nu are cum fi magulitoare pentru locuitorul plaiurilor mioritice. Pe vremea nu prea îndepartata a comunismului, se spunea ca ai serviciu la stat: te duci la lucru si stai opt ore. Cu relativ putine exceptii, în sectoarele productive – si nici acolo exceptia nu era pentru toti! – chiar era adevarat. Leafa mergea la fel, neîndestulatoare pentru toti cei care lucrau cu adevarat – în numele unui egalitarism pagubos („sa ajunga banii pentru toata lumea”, inclusiv pentru cei care nu faceau nimic), munceai sau nu munceai, avea întreprinderea profit sau nu. Important, spun aparatorii sistemului, este ca era de lucru pentru toata lumea. În capitalism nu este/ nu era asa. Am stat de vorba cu multi oameni care acum lucreaza „dincolo”: Australia, Canada, Franta, Germania, Belgia. ai Statele Unite. Ei bine, mitul somajului în capitalism (în cel adevarat, nu în hibridul care exista acum la noi) trebuie sa beneficieze de serioase corectii de veridicitate. EXISTA de lucru – pentru oricine e dispus sa lucreze. Exista doua si, pentru cei mai capabili, chiar si trei locuri de munca disponibile. Un studiu recent arata ca americanii i-au depasit pe japonezi în privinta orelor de munca saptamânale individuale. Pentru o asemenea (adevarata) performanta, nu trebuie sa invocam Cultul Muncii, ci doar un calcul simplu, pe care îl face de mic orice copil american. Înainte de '89, la ordinea zilei era scoaterea elevilor (alaturi de cea a studentilor, militarilor, functionarilor, muncitorilor...) la „munca patriotica”. „Sa se învete de mici cu munca si cei de la oras” – era justificarea-standard oferita de propaganda comunista. Se mai invoca patriotismul („muncesti pentru tara”), când adevarul mult mai crud e ca aceste actiuni nu aveau decât scopul de a da bine în dosarul unor activisti de partid, eficienta materiala fiind derizorie. Data fiind propaganda PCR, chestiunea platii pentru munca efectuata nici nu a avut nimeni curajul sa o ridice – sau si daca a avut, n-a mai auzit nimeni de persoana respectiva... ai americanii îsi învata copiii cu munca. Se ocupa de asta în familie, statul nici nu se gândeste macar sa intervina aici. Dar americanul de rând, asa cum e perceput la noi, cu cultura lui lacunara si lipsa lui de interes pentru restul lumii în afara Statelor, îl mai învata pe copil un lucru cel putin la fel de important: pentru munca lui, el trebuie sa fie platit corespunzator. Daca, spre exemplu, pustiul tunde gazonul din fata casei la sfârsitul saptamânii, primeste de la parinte cinci dolari (sau doi, sau zece – negociabil, în functie de marimea peluzei; cerere si oferta). Va imaginati asa ceva în România: un copil pus de tatal sau – „românul mediu”, omologul „americanului mediu” – sa faca ceva si sa astepte plata pentru munca lui? Poate ca daca are aceasta pretentie, capata ceva, dar în nici un caz bani... Adolescentul american se angajeaza în vacanta în munci sezoniere, pentru a-si plati întretinerea la colegiu/ facultate; pentru a-si cumpara o masina, un hârb la mâna a doua, dar care sa fie a lui; ori, pur si simplu, pentru a avea banii lui. Mai târziu, adultul va avea aceeasi atitudine corecta fata de relatia munca – bani. Nu poti capata însa aceasta mentalitate dupa ce în tinerete ai fost scos la cules porumbul sau la adunat caramizi din demolari pe gratis. Generatiile acelea învata mai greu. Îmbucurator este pentru mine faptul ca cei foarte tineri au adoptat din mers, dupa Revolutie, atitudinea fireasca: copiii vin în vacanta si se angajeaza ca vânzatori volanti de ziare (un exemplu pe care îl am la îndemâna), adolescentii cauta vara de lucru la ferme sau în domeniul constructiilor. Pe plata. Va fi greu, foarte greu pentru comunisti sa revina si sa-si impuna doctrina în fata viitorilor adulti crescuti în acest spirit nou. E ca si cum ti-ai închipui ca guvernul Statelor Unite i-ar putea scoate la cules porumb în masa pe cetatenii americani, platitori de taxe si impozite, fara sa le dea un ban.

Comentarii?