În numarul anterior al saptamânalului Replica v-am prezentat sase dintre cei doisprezece „moguli” ai presei românesti, oameni care controleaza cea mai importanta parte a mass-mediei din tara noastra. Cine sunt ei, de unde au aparut ca formatori de opinie, cui servesc si ce interese au veti afla dintr-o ancheta data publicitatii de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigatie (CRJI). Cât sunt de curati si cinstiti ultimii sase din cei 12 patroni de publicatii care se vor, „câinii de paza ai democratiei reiese din fragmentele anchetei jurnalistilor de la CRJI, pe care le prezentam în continuare.


A absolvit Institutul de Limbi Straine, si pentru ca a fost repartizat profesor într-un sat, s-a angajat la ITB unde a lucrat o vreme ca taxator si controlor. A ajuns într-un post în care facea traduceri pentru ITB. A debutat în '67, chiar de Craciun, în ziarul Sportul, dupa ce a trimis un articol prin posta. A fost angajat la Sportul pâna în '71, când si-a urmat iubita în Statele Unite. „Mi s-a oferit sansa sa conduc un magazin, dar nu aveam tangente cu comertul, asa ca m-am întors dupa 7 luni”. Sa pleci si sa te întorci în acea vreme din SUA era mai mult decât dubios – atât pentru organele Securitatii, cât si pentru prieteni si colegi. Un an a stat fara nici un loc de munca, dreptul de semnatura fiindu-i suspendat. A fost angajat în `73 de catre Paunescu la Flacara, unde a lucrat fara drept de semnatura pe un post de corector. Dupa un an a fost angajat ca redactor, si a lucrat în acel post pâna în `86. Din `85, Paunescu a fost dat afara de la Flacara, fiind îndeaproape supravegheat din cauza relatiilor sale cu Ion Iliescu. La ziua lui Paunescu, Ioanitoaia a fost fotografiat de Securitate dând mâna cu Paunescu în curtea casei sale, fotografie care l-a dat afara si de la Flacara. La acel eveniment se vorbise politica si se credea ca si Ioanitoaia face parte din gruparea Iliescu. A fost reangajat în presa, la Sportul, numai dupa ce a murit seful Sectiei de Presa, organ al statului care controla toate miscarile presei din România. A pus pe picioare doua reviste editate de Sportul – Olimpica si Fotbal. Revolutia l-a prins la revista Fotbal, deja ca jurnalist sportiv consacrat. A devenit purtator de cuvânt al Federatiei Române de Fotbal. Nu a reusit sa privatizeze ziarul Sportul, care apartinea ministerului, asa încât a scos în `91 un ziar nou – Sportul Românesc, cu finantarea lui Mitica Dragomir. În `97 aveau 90.000 tiraj. Fostul ziar Sportul s-a privatizat în sfârsit si a fost redenumit Gazeta Sporturilor, ajungând în cele din urma în trustul lui Dan Voiculescu. În paralel cu munca de gazetar de presa scrisa, a pornit în `95 emisiunea Procesul Etapei la Pro TV. In `97 redactia ziarului Sportul Românesc s-a certat cu Mitica Dragomir si a migrat în grup spre un nou ziar sportiv – Pro Sport. Si ziarul acesta a fost adus la 80.000 tiraj. Ultima mutare a redactiei de sport a fost în 2003, catre Gazeta Sporturilor, tot în grup. „Am luat doua ziare de la zero, am format o echipa, cu trei sferturi din ei lucrez de 14 ani.” Ioanitoaia ne-a declarat ca presiunile în aceasta parte a presei nu au fost chiar atât de mari, dar nici câstigurile financiare: „sportul este un segment de presa special, nu are acelasi impact politic.” Ioanitoaia nu s-a dezvoltat foarte mult pe directia afacerilor. Detine doua companii de editare a cartilor (Press Star si Sport Net) si doua firme de prestari servicii din domeniul radio si televiziunii (Press Line si TOI Media Sport).


A debutat în presa ca elev în 1966, la un ziar din judetul Suceava. În '68 scria la revista Universitatii Al Ioan Cuza, Alma Mater, unde a ajuns chiar si redactor sef. În `70 ajunge la Viata Studenteasca. În '71, dupa terminarea facultatii, este „pescuit” de Nicolae Stoian la Viata Studenteasca la sectiunea „Reportaj”. „Acolo am învatat jurnalistica si daca unii dintre noi am supravietuit dupa `89 este datorita activitatii din revistele studentesti”. Ajunge secretar general de redactie în `79, dar este dat afara. Nu pentru fronda anticomunista ci pentru ca se afla la al treilea divort si nu avea o viata morala exemplara. Pentru putin timp scrie scenarii pentru studiourile Sahia, scrie carti si colaboreaza la Radio. În `80 ajunge realizator la TVR, unde lucreaza fara întrerupere pâna în `89. Revolutia îl prinde facând emisiuni pentru tineret la TVR. Este etichetat drept prietenul lui Nicu Ceausescu si are probleme în primele zile. Si totusi depaseste acest gen de probleme, iar pe 15 ianuarie inventeaza programul 2 al TVR, unde i se da mâna libera. Primul sau succes a fost „Veniti cu noi pe programul doi”, la care a înregistrat rating de 46 %.Tatulici pune bazele postului Tele 7 ABC de unde în `95 demisioneaza pentru a se muta la Pro TV. „Din acest moment nu am mai lucrat ca angajat, mi-am facut propriile firme. În paralel cu Pro TV am deschis revista Privirea.” În `96 fondeaza Clubul Român de Presa. În acest moment este director de programe la Realitatea TV. Tatulici are câteva companii lansate în domeniul media. Astfel, la revista Privirea detine majoritatea împreuna cu sotia lui. La fel si în cazul unei firme de productie cinematografica (N & T Trading). Detine apoi împreuna cu omniprezentul investitor media, Sorin Ovidiu Vîntu, o televiziune ramasa la stadiul de proiect (G TV) si Mihai Tatulici Production (actionar majoritar Imola). Tatulici este coleg de Consiliu de Administratie cu Rosca Stanescu la Grupul Editorilor si Difuzorilor, si a investit bani într-o firma de comert cu produse zaharoase (MCM Network) si o asociere cu trustul PRO în firma Mediafest. Numele lui Tatulici a aparut într-o depozitie la dosarul de crima organizata al fratilor Camataru. Ziaristul era acuzat în presa ca a participat la o operatiune de intimidare a unor parteneri de afaceri ai sotiei sale, operatiune unde au fost folositi recuperatori si unde Tatulici s-a folosit abuziv de calitatea sa de jurnalist.


Înainte de Revolutie a lucrat la ICE Dunarea si a fost director la controversata firma de comert exterior Crescent. Imediat dupa decembrie '89 devine un important si influent om de afaceri motiv pentru care este suspectat ca si-a însusit bani din fondurile lui Ceausescu sau ale Securitatii. De altfel, ziarul România Libera a dedicat o serie de articole pe aceasta tema. Considerându-se calomniat, Voiculescu a actionat redactia în judecata si a câstigat procesul. Prima tentativa de a se lansa în afaceri media o are în 1992 când, la propunerea lui Dan Diaconescu si Marius Tuca (pe atunci angajati la Curierul National) înfiinteaza saptamânalul Jurnalul de Duminica. Apar doar câteva numere si apoi acestia fondeaza, la începutul lui '93, Jurnalul de Bucuresti. În vara lui '93, Voiculescu investeste în cotidianul Jurnalul National, proiect sustinut de catre Tuca si Diaconescu. La vremea aceea era singurul ziar cu tipografie proprie. Apar pe rând: Pretul Succesului, Sport 21, Matinal, Radio Romantic, Antena 1, Gazeta Sporturilor (unde aduce întreaga echipa a lui Ovidiu Ioanitoaia) si Saptamâna Financiara. Florin Bratescu a fost numit primul director la Antena 1 în semn de recunostinta pentru gestul lui Bratescu de a-l ascunde pe Voiculescu în timpul Revolutiei în perioada în care acesta era vânat. În functii importante în trustul creat de Voiculescu s-au perindat personaje precum Costica Rotaru (actual adjunct la SIE) si Cozmin Gusa (politician PUR, PSD, PD si PIN). Voiculescu declara ca priveste presa ca pe o afacere si nimic mai mult. Pe lânga un puternic trust de presa, Dan Voiculescu a fondat o multime de afaceri în toate domeniile, cât si un partid – Partidul Conservator fost Umanist. Imperiul sau financiar a fost subiectul mai multor anchete de presa.


Sârbu nu a avut o activitate jurnalistica în timpul regimului comunist. A absolvit Academia de Teatru si Film, sectia regie de film. Declara ca a regizat pentru studiourile Sahia Film peste o suta de documentare si scurtmetraje. Fosti colegi de-ai sai au declarat însa ca era un simplu operator care-si mai câstiga existenta facând si fotografie. În timpul Revolutiei s-a aflat în mijlocul evenimentelor, foarte aproape de viitorii actori politici grupati în jurul lui Ion Iliescu. A reusit sa filmeze numeroase scene sensibile, motiv pentru care a fost suspectat ca si-a negociat înregistrarile contra unui capital financiar si pe relatii care l-au ajutat la startul în afaceri. Imediat dupa Revolutie s-a dovedit a fi bun prieten cu premierul acelor ani, Petre Roman. În '90 devine sef de cabinet al premierului Roman, apoi ocupa functia de secretar de stat pentru mass-media în Ministerul Culturii. Sesizeaza potentialul afacerilor din domeniul media si pune bazele ziarului Curierul National – primului ziar privat – împreuna cu unul dintre fratii Paunescu si cu sprijinul câtorva jurnalisti. Renunta la aceasta investitie si se concentreaza pe construirea trustului Media Pro: pornirea agentiei de presa Mediafax, postul de radio ProFM, televiziunea ProTV. În '98 cumpara studiourile Buftea, transformate în Studiourile Media Pro. Dezvolta o retea de ziare locale, reviste, tipografie si distributie de presa. Trustul sau a pus bazele unor pepiniere de formare de jurnalisti pentru nevoile interne – Universitatea Media, Colegiul si Institutul Pro. Sârbu se lanseaza în putine afaceri care sa nu aiba legatura cu mass-media, pleiada sa de firme gravitând în jurul imperiului Media Pro. Zeci de firme deservesc acest imperiu, traind de pe urma mentinerii lui în viata.


S-a angajat la România Libera în '72, imediat dupa terminarea facultatii. A activat la departamentul Social, având diverse rubrici permanente. „Am facut o ancheta la Tricodava, de mare succes, în urma careia toata conducerea a fost data afara.” În '74 scrie la revista Magazin, unde i se deschide si un proces de plagiat. „Totul a fost din cauza unui secretar general de redactie batrân, care mi-a pus semnatura pe un text pe care eu îl tradusesem doar. El a încurcat articolele si Paunescu mi-a deschis un proces de plagiat.” În 75 întrerupe cariera jurnalistica pentru ca este luat în armata. Nu se mai întoarce la Magazin, ci devine jurnalist la Agerpres, de la sfârsitul lui '75. Mai bine de 14 ani lucreaza în agentia de presa a statului, pentru ca în iunie '89 sa-si depuna brusc legitimatia de agentie si carnetul de partid. Astfel ca Revolutia îl prinde somer. Deschide împreuna cu scriitorul Eugen Barbu revista România Mare în iunie '90. Revista este facuta cu ajutorul unui împrumut de 10.000 de dolari, venit de la un român plecat în Germania. La numai un an de la înfiintarea revistei este înfiintat si partidul România Mare. Din '92 pâna în 2000 în paralel mai publica si revista Politica. În 2004 lanseaza cotidianul Tricolorul. Gazetaria pe care o face este menita sa-i atraga suport politic: „dintr-o revista am facut un partid! Va dati seama ce-as putea face dintr-o televiziune?” Vadim a lansat un curent în presa: acela al publicarii unor torente de informatii de scandal sub forma de dezvaluiri, fara minime verificari. „Eu ceream oamenilor mei plicuri cu documente despre banditi, si nu plicuri cu bani”, descrie Vadim începuturile revistei sale. Vadim are actiuni doar în doua edituri (România Mare si Speranta) si într-o firma de distributie de presa, Anota Impex. În toata istoria sa post-decembrista, agentia Rompres (denumita în trecutul sau comunist Agerpres) a fost condusa de jurnalisti fara valoare, porniti sa faca pe plac puterii politice care i-a instalat în fotolii, desi agentia este o institutie publica finantata din bani publici. Agentia de stiri Rompres a avut un rol important în felul în care a evoluat presa din România, mai ales în primii ani, pâna la aparitia agentiilor de stiri private si dezvoltarea retelelor de corespondenti ai posturilor radio, TV si ale diverselor publicatii. Exact în acesti ani, în fruntea Rompres a fost instalat Neagu Udroiu, un gazetar cu puternice radacini comuniste. Udroiu a început sa lucreze ca muncitor la fabrica Vulcan, dupa care în '64 a avansat la statutul de inginer absolvind Institutul Politehnic în paralel cu turele de muncitor. Activitatea aceasta îl califica pentru o importanta cariera jurnalistica, spre care îsi ia avânt cu ajutorul Partidului Comunist Român în '66. Ocupa functii importante pentru aparatul de propaganda comunist: este director al Societatii de Radiodifuziune pentru mai multi ani dupa care intra în conducerea Agerpres. Între cele doua statii primeste cadou pentru buna purtare un stagiu de un an la o bursa în Statele Unite (World Press Institute, 73 - 74). Ocupa mai toate palierele de conducere în Agerpres, unde ajunge secretar general al agentiei si face parte din echipa de jurnalisti care însoteste si relateaza despre vizitele externe ale cuplului Ceausescu. Între timp publica mai multe reportaje, strânse sub forma unor volume, majoritatea reportaje din strainatate. Este limpede ca pozitia pe care o ocupa în Agerpres, apropierea de cuplul Ceausescu si libertatea de miscare în exterior nu se puteau obtine fara participarea la un proces sustinut de transmitere de informatii, în beneficiul organelor Securitatii. Anul Revolutiei îl prinde ca trimis special la Natiunile Unite. Acest personaj este adus de catre Ion Iliescu în fruntea agentiei de stiri Rompres (proaspat rebotezata în '90 din Agerpres). El ocupa respectiva functie pâna la sfârsitul lui '96, si promoveaza pe posturi de conducere în cadrul agentiei cam aceleasi figuri triste de gazetari care au servit intens regimului comunist. Pe timpul regimului Constantinescu, între '96 si 2000, Udroiu ocupa o functie de director media la Institutul de Studii Sociale. Odata cu revenirea la putere a lui Ion Iliescu, Udroiu este trimis ca ambasador al României în Finlanda. Pentru servicii deosebite aduse patriei. Am creionat portretele personajelor principale din acest material, asa cum reies ele din declaratii publice. Fiecare gazetar de pe lista noastra îi vede altfel pe toti ceilalti strânsi sub umbrela de dinozauri media. Referindu-se la jurnalistii care au razbit din regimul comunist în presa de dupa '89, Ion Cristoiu are o observatie interesanta: „Vedetele dintre jurnalistii dinainte de '89 nu au supravietuit”. Cei care au ajuns sa puna bazele presei provin din esaloanele inferioare ale presei comuniste. Este de altfel modelul pe care l-a urmat si noua clasa politica din România, provenita în marea ei parte din esaloanele secunde ale activistilor PCR si UTC. Mai departe, Cristoiu le reproseaza tuturor conducatorilor de gazete ca nu mai au patima gazetariei: „E o mare problema a lor ca nu au stiut sa se opreasca din îmbogatire. Ca si gazetar trebuie sa ai o rezerva pentru independenta si atât. Vadim considera ca „în afara de Cristoiu si Bacanu, restul nu pot fi considerati ziaristi buni” si adauga: „UTC naste monstri. Din revistele de tineret au iesit numai activisti, Nistorescu si toti ceilalti” referindu-se desigur la publicatii ca Viata Studenteasca sau Scânteia Tineretului. Dan Voiculescu, din postura de patron de presa, este de parere ca fostii gazetari au avut de îndeplinit câte un rol, si ca acestia sunt uniti cu bani murdari: „s-au transformat din gazetari în oameni de afaceri.” Bacanu este transant, însa numai cu ziaristii care au facut exces de zel pe timpul comunistilor: „ar trebui sa se expuna singuri punctului 8 de la Timisoara. Stai deoparte, lasi pe altii mai tineri” Cine judeca însa excesul de zel, atâta timp cât exista opinii la polul opus, unde se situeaza Ioanitoaia, care este de parere ca nu are relevanta ce a facut fiecare ziarist înainte: „Trebuia sa faci compromisuri ca sa traiesti. Toti îl înjura pe Paunescu, dar de sub el au iesit redactori sefi sau chiar directori.” Rosca Stanescu considera ca atât el cât si ceilalti fac parte dintr-o „generatie de tranzitie, generatia maurilor.” Pentru Horia Alexandrescu, considerat de o mare parte a comentatorilor drept „ziarist de casa al Puterii, indiferent care ar fi aceasta”, dinozaurii pot fi caracterizati în felul urmator: „noi am trecut de la presa de stil vechi, arhaica, la modern. Noi o sa ramânem în istoria presei, pentru ca am modernizat presa româneasca. Suntem generatia de constructie”. Si încheie: „moralitatea tine de capacitate si de ambitie”. Pentru Nistorescu, dinozaurii sunt doar „marii negociatori de publicitate”, asa cum i-a numit într-unul din editorialele sale. Este vorba de Horia Alexandrescu, Sorin Rosca Stanescu, Cristian Tudor Popescu, Adrian Sîrbu si „ceilalti” – aici intrând probabil Mihai Tatulici si Dumitru Tinu. Toti fosti colegi ai sai de altfel, din Clubul Român de Presa.

Comentarii?