Unii strabat kilometri pe dealuri si vai pentru a ajunge la scoala, altii îsi ambreiaza motoarele unor masini luxoase pentru a ajunge la liceul de care îi desparte poate, o singura strada. Unii vin la ore cu laptopul, telefoane de ultima generatie, mp3 playere, altii îsi cara în gentute hainute de schimb, apa si mâncare. Pentru ei drumul e lung pâna înapoi, acasa. Unii si-au petrecut vacantele la mare, altii povestesc cum au pazit oile toata vara. Ei sunt copiii aceleiasi Românii, dominata de diferente. Cine s-ar fi putut gândi ca, într-o epoca a modernizarii, când tehnologia poate sfida aproape orice, undeva, într-un coltisor de lume, mai exista oameni care traiesc aproape ca în Evul Mediu. Un loc în care copiii trec prin padure si strabat dealurile pentru a ajunge la scoala, la ora la care, noi, orasenii, ne ghemuim cât mai bine în pat, feriti de ploaia rece sau gerul de afara. Nu este vorba despre o scena dintr-un film vechi, este realitatea de lânga noi, mai precis de la Vorta, o asezare pitoreasca, departe de tumultul orasului. Poate mult prea departe.


Ca sa ajungi la Vorta trebuie sa urci mult. Asezarea nu este foarte departe de Deva, sa tot fie vreo 50 de kilometri pâna acolo. Casele, ce-i drept foarte rasfirate, sunt „aruncate” pe o vale îngusta a unui pârâias limpede care se scurge de sus, de la munte. De o parte si de alta dealuri, padure, ici-colo câte o casuta. Am ajuns la Vorta pentru ca este printre putinele localitati hunedorene în care copiii mai sunt nevoiti sa mearga pe jos aproape opt kilometri pentru a ajunge la scoala. În comuna mai functioneaza o singura scoala gimnaziala, la vreo sase kilometri de Vorta, în satul Visca. Pâna acolo e drum de tara, ascuns în padure. Aici învata aproape 60 de copii. Cei mai multi locuiesc acolo, în apropiere. Opt elevi, însa, vin, de anul acesta, de peste dealuri, de la Luncsoara. Scoala din satul lor a fost desfiintata anul trecut din cauza numarului mic de copii. Prin frig, prin ploaie, zapada, ca niste elevi eminenti, copiii din Luncsoara sunt prezenti la cursuri. În curtea acoperita de o ceata groasa ar fi fost atât de liniste ca ti-ai fi auzit si respiratia daca glasurile zglobii ale copiilor nu ar fi „spart-o”. Suntem întâmpinati de directorul scolii, Cornel Hamuga. Bucuros de oaspetii care îi pot asculta „oful”, omul ne marturiseste povestea micutilor „hoinari” de la Luncsoara. „Cunosc locurile astea ca în palma si stiu ca de la Luncsoara, de unde vin copiii astia, la scoala e o distanta de aproape sase kilometri, distanta care, cu un mers normal, este parcursa cam într-o ora si jumatate”. Urmeaza un moment de tacere. „E o situatie foarte dificila cu copilasii astia. E o zona dificila, fara drum de acces bun, se trece prin padure, pot fi atacati de animale salbatice”, mai spune dascalul. La Visca e singura unitate de învatamânt în care copiii mai fac ore. Au fost trei scoli cu clasele unu – patru, îsi aminteste directorul din vremea când a predat prima oara elevilor de prin aceste parti. Au fost desfiintate, iar copiii au fost transferati cu totii la Scoala Generala din Visca. Dascalul Cornel Hamuga e om din partea locului, are gospodarie si înca vreo 34 de ani de învatamânt pe care i-a adunat si prin alte locuri mai apropiate de oras si mai departe de creierii acelor dealuri. Desi cunoaste foarte bine situatia micutilor care coboara de sus, de la Luncsoara, pentru „a avea carte”, dascalul ne povesteste ca nu a dat niciodata dovada de indulgenta fata de ei. „Niciodata nu i-am lasat sa lipseasca de la scoala. Au fost situatii când copilul a fost lasat sa stea acasa din cauza zapezii prea mari. În rest, este obligatoriu sa fie prezenti în fiecare zi la ora opt dimineata, la cursuri”. Dialogul purtat cu directorul scolii este întrerupt de forfota de dincolo de usa. Câtiva învatatori îsi fac aparitia în încapere cu cataloagele în mâna. Ne dam seama ca a sunat clopotelul, desi nu l-am auzit. În pauza, micutii de la Luncsoara, cei care trec dealurile, se strâng într-o sala de clasa. Adunati toti la un loc, nu-s mai multi de opt. Ne povestesc ca se trezesc dimineata la cinci – sase, se aduna în grup pentru a fi mai în siguranta si strabat pustietatea dealurilor si a padurii. La dus fac cam o ora pentru ca e vale, dar la întors nu fac mai putin de o ora jumatate. Iarna, când sunt zapezile mari, e si mai greu pentru ei sa ajunga, pentru ca e si întuneric. Cel mai mic dintre ei acum a trecut într-a doua. „Iarna trebuie sa ne trezim si mai devreme, cu gerurile alea. Trecem pe drum, apoi prin padure si ajungem la scoala obositi”, spune Andreea, îndrazneata. Cu o privire rusinoasa, din spatele clasei, o fetita blonda de vreo 10 ani, riposteaza. „Si odata, eu am auzit lupii urlând”. „Si nu ti-a fost frica?“, am întrebat-o. „Ba da, mai eram cu Nicoleta si Ionela, colegele mele. Era un ger mare si am crezut ca le e foame si coboara la noi”, adauga fetita. Mai târziu, aflam de la directorul scolii ca printre grupul copiilor care vin de la Luncsoara sunt si doua fetite bolnave cu inima. Sanda Ionela Alexandra are 11 ani si în fiecare zi coboara si urca dealul de la Luncsoara spre Visca. Copila nu poate sa spuna ce „o doare”, stie ca nu e bine pentru ea sa parcurga aceasta distanta. În aceeasi situatie se afla si o alta fetita de 12 ani. Fata ne povesteste ca, „odata când a venit la scoala i s-a facut rau pe drum”, iar colegii au fost nevoiti sa o duca pe brate pâna acasa. „Am iesit de la scoala si pe drum mi s-a facut rau. Anul trecut s-a întâmplat asta. M-au dus colegii pe sus acasa. Mami m-a dus la medic si a zis ca nu trebuie sa fac efort, ca altfel iar ma înteapa la inima”, spune fetita.
Copiii care coboara de la Luncsoara poarta în fiecare zi în ghiozdanelele lor o alta greutate. Pe lânga caiete, carti si penare, micutii au mâncare, o sticla cu apa si încaltaminte de schimb. Sunt frumos îmbracati, cu haine curate. De ceva vreme, înainte de a pasi în curtea scolii, copiii dau mai întâi o fuga la casa unui satean unde mai au lucruri de schimb. Acolo, îsi dau jos cizmele de cauciuc cu care batatoresc potecile padurii si se încalta cu pantofi curati. La întoarcerea spre casa, la fel. Directorul scolii ne spune ca a primit numeroase plângeri din partea parintilor. Asta poate si pentru ca la urechile parintilor a ajuns vestea ca primarul s-ar putea sa cumpere un microbuz sa le duca copiii la scoala. „Ne pare rau ca nu putem aduce un mijloc de transport. Am primit promisiuni în urma cu un an de zile, dar fara nici un rezultat. E drept ca în momentul de fata un mijloc de transport nu se poate aduce pentru ca nu este un drum bun”. Viceprimarul comunei Vorta, Emanoil Pup, sustine acelasi lucru: ca introducerea unui microbuz pentru copiii din Luncsoara ar presupune un efort deosebit. Mai ales ca acesta ar trebui sa parcurca o distanta de aproape 60 de kilometri. Masina ar trebui sa faca un ocol prin Ilia si apoi sa se întoarca la Vorta si Luncsoara. „Copiii ar putea merge direct la Ilia la scoala daca autobuzul va trece pe acolo si nu ar mai fi nevoiti sa vina pâna la Visca. Noi speram totusi sa gasim o solutie, sa fim sprijiniti de Consiliul Judetean pentru ca nu avem nici fonduri”, spune viceprimarul. Putini copii din sat ajung la liceu. Cei care, totusi, merg se îndreapta spre o profesionala. Parintii care vor sa-si dea copiii mai departe la scoala îsi vând animalele, pentru ca nu au din ce sa plateasca cheltuielile necesare. Despre Luncsoara, gura satului spune ca e uitata de lume. O asezare atârnata în vârful unui deal care adaposteste cam 50 de familii care traiesc din roadele muncii lor. Oamenii spun ca fiecare îsi face pâinea pentru ca nu are de unde sa o cumpere. Fiecare se îngrijeste pe sine cu leacuri babesti, pentru ca nu exista cabinet medical. Fiecare se roaga în propria casa, pentru ca nici preotul nu mai deserveste biserica. „Care cum se poate descurca mai bine. Asa e la Luncsoara”, încheie dascalul Hamuga.