Ghelari, un sat pe o creasta a Muntilor Poiana Ruscai. E aproape trei dupa-amiaza si nici tipenie de om pe drum. Mai toata lumea este adunata la o înmormântare. Preotul, rudele si cunoscutii sunt adunati în jurul unui sicriu scos în curte. O fanfara cânta jalea mortii în fata casei batrânei trecute în lumea celor drepti. Pe când moarta sa fie scoasa din curte pe drumul spre cimitir, se aude o sirena care suna prelungit, minute-n sir. „O fi incendiu la mina?”; „Doamne fereste, sa nu mai fi murit careva”, se aud murmurând voci din multime. Politistul satului intra deja în actiune si începe sa dea telefoane jos, în mina. În acelasi timp, la primarie suna de zor telefonul: „Azi e ultima zi la mina si v-am mai sunat o data, ultima data. Acuma cinci minute o iesit ultima echipa din sut. Îi gata!”, îi spune plângând încet centralista secretarei. Nu trece jumatate de ceas si mai toata lumea în Ghelari realizeaza ca mina de fier de sub sat din acel moment nu mai functioneaza. Toti stiau ca asa ceva se va întâmpla, dar li se pare ca momentul a venit prea devreme. Toti par acum la fel ca nepotii bunicii iubite, care a cazut la pat însa cu mai multe luni în urma si-a murit, omorându-le si lor ultima speranta ca vor veni zile mai bune. În plus, sus în munti, rupt de realitate, de viteza cu care se schimba lucrurile în lume, esti tentat sa crezi ca vei îmbatrâni si toate vor ramâne asa cum le stii de mic copil.


Saptamâna trecuta a fost închisa oficial cea mai importanta mina de fier a României. Mina de la Ghelari a fost înfiintata la începutul secolului al XVlll-lea de catre stapânirea habsburgica. La început, minereul a fost exploatat la suprafata, apoi, la finele secolului al XlX-lea, s-a deschis si prima galerie. La acea vreme, minerii din Ghelari livrau „marfa” pentru mai toate tarile din Europa. Urmasii lor se mândresc acum ca si Turnul Eifel a fost realizat cu fier rezultat din minereul de aici. Extractia de fier a continuat si s-a dezvoltat odata cu uzinele de fier de la Hunedoara si Calan, devenite combinate – mamut, în era comunista. În 1998 însa combinatul siderurgic de la Hunedoara a renuntat la fluxul de productie bazat pe minereu de fier. Se spunea atunci ca nu mai este rentabil, în comparatie cu otelariile electrice, care retopesc fier vechi si-l transforma iarasi în laminate, tabla sau sârma. În aceeasi perioada, combinatul de la Calan a fost victima unui experiment groaznic al fostului FPS numit „privatizare precedata de divizare”. Miile de mineri de la Ghelari, la fel ca si colegii lor din aval, de la Teliuc, nu si-au mai gasit astfel rostul. Disponibilizarile din combinatele de la Hunedoara si Calan au fost urmate automat de reduceri masive de personal la Teliuc si Ghelari. Minele au mai fost tinute însa în viata în urma unor contracte realizate la presiuni politice cu Sidex Galati, combinat care mai are nevoie de minereu de fier. Subventiile de stat au fost însa reduse an de an. Rundele de disponibilizare au fost aplicate simultan cu diminuarea ajutoarelor de stat. Joi, 22 septembrie, a fost prima zi în care, în minele de la Teliuc si Ghelari, nu s-a mai lucrat. Cu o zi înainte li s-au desfacut contractele de munca ultimilor 160 de mineri care au supravietuit muncii grele în subteran si stresului schimbarilor la fel de dificil, de la suprafata. La mina din Ghelari nu se mai lucreaza. Ultimii doi vagoneti sunt lasati undeva pe linie, parca simbolic. La 50 de metri de gura minei se mai vad câteva salopete si casti din gramada în care au fost puse pentru a li se da foc. Toata incinta de la intrarea în mina e goala. Cladirile vechi, majoritatea de aproape 200 de ani, construite în stil nemtesc, sunt triste, dar prin dimensiunile lor indica faptul ca, odata, pe-aici „misunau” mai bine de 4.000 de oameni, în patru schimburi. Acum în curte dam doar de un câine orb, cu nasul ciuntit. Ne-aude pasii si se îndreapta spre noi. Nu se apropie prea mult, se întoarce si o ia înaintea noastra. Orb cum este, reuseste însa sa ne conduca spre o cladire dinauntrul careia se aud voci. Dam peste câtiva mineri abia iesiti din subteran. Unul dintre ei, obosit si murdar pe fata, în timp ce-si pune lucrurile în dulap, ne întreaba taios: „Ce doriti?, iar dupa ce-i raspundem se porneste într-o avalansa de înjuraturi: „Sa spuneti lui Basescu ca am zis eu sa-mi ...” iar omul nu se mai opreste decât dupa ce epuizeaza jumatate din vocabularul unui birjar. Un coleg de-al lui îl scuza: „Lasati-l. Toti am sperat ca o s-o mai ducem macar pâna la primavara cu mina, iar el ar mai avea nevoie de doua luni lucrate ca sa treaca la grupa l si sa prinda pensie mai mare”. Apare si Horia Albu, inginerul sef de mina, care-i coordoneaza pe cei 10 mineri ramasi aici sa mai recupereze din echipamentele din galerii. Horia are doar 36 de ani. Fiindca este inginer, angajat al Companiei Minvest Deva, nu pare îngrijorat pentru viitorul sau. Mai greu îi este sa se desprinda de mina la care a muncit mai bine de 10 ani pâna acum. Este însa îngrijorat pentru colegii sai, cei care nu stiu ce se va întâmpla si cu ei, în octombrie, când vor termina cu lucrarile de conservare a minei. În timp ce ne da câteva relatii în biroul sau, se scuza pentru întreruperi si deranj: „Îmi pare rau, dar deja mie mi se spune <>, în fine, sunt si sef, si secretara, si centralista, si femeie de serviciu. Greu de crezut, fata de cum era altadata aici”.

Despre mina Ghelari, Horia Albu vorbeste cu regret la timpul trecut

O imagine dezolanta pentru orice miner

Nedreptate din viata

Ne întoarcem afara. Din mina ies ultimii doi membri ai echipei. Unul dintre ei se opreste în gura minei, aprinde o lumânare si o sprijina de zid. Spune o rugaciune pentru cei morti si pentru cei vii, dupa care se îndreapta spre cladirea vestiarului. Îl cheama Eugen Malea, are 38 de ani, iar în ultimii 17 ani a coborât aproape zilnic în subteran la Ghelari. Acum nu stie ce se va întâmpla cu el: „Toti fostii mei colegi au luat ordonanta. Eu am ramas pentru ca mi s-a spus ca se va avea grija de mine sa nu ramân fara slujba. Om trai si om vedea!”. Între timp, desi afara nu erau mai mult de 10 grade, doar cu un prospop înfasurat în jurul brâului, iese de la dusuri si vine lânga noi un barbat, ceva mai în vârsta. Începe sa ne spuna toata istoria minei, detalii despre caracteristici, numar de puturi, angajati, lungime de galerii si îsi termina expunerea adaugând: „Aici mai este fier pentru înca 10 ani. De ce au închis-o nu are rost sa ne mai întrebam. Noi suntem cu munca, iar alti sunt cu interesele”. Nici unul dintre interlocutori nu se aseamana deloc cu „portretul robot” al „discipolului” lui Miron Cozma. Desi sunt necajiti, mai au puterea sa zâmbeasca, sa-si aduca aminte de vremurile bune si chiar sa-si faca planuri de viitor, dupa ce vor termina si ei cu închiderile de fronturi de lucru situate la 1000 de metri adâncime. Într-un fel îsi doresc sa termine mai repede de lucru la Ghelari. Ani la rând li s-a spus ca mina nu mai are viitor, dar ani la rând au sperat într-o minune. Acum lor, optimistilor care nu au profitat de ordonante si au ramas în subteran, li se rasuceste un cutit în rana din suflet fiind pusi sa închida mina.

Comentarii?