MOTTO: „Intensificarea posibilitailor de informare asupra realitatii în cele mai variate aspecte ale ei face tot mai greu de conceput însasi ideea unei realitati unice. Se împlineste, poate în lumea mass-media, o profetie: lumea adevarata pâna la urma devine poveste”. (Gianni Vattimo, Societatea postmoderna, Ed. Pontica, 1995)

„Adevarurile spuse în fata dor”, spun batrânii. Proverbele si zicatorile fac, de altfel, deliciul poporului român înca din cele mai timpurii începuturi ale sale. Si pâna în prezent. Ca orice tara saraca, la propriu, dar si la figurat, România îsi scalda fiecare zi din cotidianul chinuit în emisiunea la întâmplare a vorbelor de duh. Cetateanul român, un fel de moft al istoriei universale, îsi cata traista, si-o vede gemând de aer, îsi trage sufletul, scuipa în palme si asteapta cu înfrigurare sa treaca ziua fara (alte) complicatii. În tot acest rastimp, materia-i cenusie produce slogane, dictonuri si felurite alte vorbe. Multe se pierd în negura vietii lui paupere. Altele, însa, rezista peste ani, decenii si ceva secole, transformându-se în corpusul unei culturi populare care tine de cald asa-numitei culturi nationale. Dar sa nu divagam prea mult. Si sa intram, deci, în subiect. Subiect care, vor spune unii, vor remarca altii, pare deja mai mult decât fumat. Inundatii peste România. Ce cuvinte plictisitoare! Ce expresie coapta si rascoapta! Am ajuns, se pare, la asa-numitul episod sase al revarsarii apelor si „furiei viiturilor” aducatoare de mortaciuni printre animalele din ograzi si victime printre satenii înghititi cu tot cu batatura de lacurile cascate pe moment si ochiurile de apa proaspat cazuta din cer sau scursa de pe vaile cu migala defrisate.Realitatea este cu adevarat cruda. Imaginea furnizata, însa, de respectabilele posturi de televiziune necesita, totusi, o serie de chestionari si amendamente. Asta, în cei mai draguti termeni. Urmeaza începutul. Vom încheia, ca de fiecare data, cu ceea ce speram de fiecare data sa fie finalul. Din pacate, probabil ca nici de aceasta data nu vom avea noroc. Dar, sa nu ne pierdem sperantele, cum zic unii.


Suntem înglodati, cum o arata si motto-ul din aceasta saptamâna, în ceea ce se numeste „era mass-media”. În ceea ce se cheama informarea colectiva, directa, în timp real si de la sursa. De unde, în conditiile în care ne-am pune în pielea unui naiv înrait, am putea deduce cu extrema lejeritate ca acuratetea, consistenta, precizia si onestitatea netrucata ar fi atributele de necontestat ale facatorilor de stiri si prezentatorilor de evenimente deosebite. Or, experienta ne spune cu totul altceva. Sa luam doar pataniile de telespectator al ultimelor câteva luni. Acum este toamna, pâna si din punctul de vedere oficial al astrologului. Înainte de acest, de altfel, plin de nuante si cromatici felurile, anotimp, am avut ocazia sa ne scaldam pe rând si în sens invers, în soarele verii si miresmele încarcate de buna-dispozitie ale primaverii. Primele lacuri naturale si de uz cât se poate de public s-au format, în tara noastra, în epoca Pastilor, deci a pre-Rusaliilor din anul de gratie 2005. Facaeni si alte nume de localitati anonime din cuprinsul judetului Timis au fost primele care au patentat la modul cel mai grotesc genul de reportaj „umed”, scaldat în lacrimi, în bocete manufacturate si expresii patetice devenite etalon, clisee si reflexe pentru reporterii trimisi la fata locului sa relateze si sa informeze. De atunci si pâna acum, Banatul a fost urmat cu zel de toate celelalte regiuni istorice ale patriei. Ploi, viituri si inundatii în Regat, revarsari „colosale” de ape în Moldova, sate si locuinte de chirpici „topite” de torente în Oltenia. Si tot de atunci, si pâna în ziua de azi, când Costinestiul a fost, la propriu, facut una cu plaja, iar obeliscul fractionat în mari si mici bucati, relatarile au început sa se „perfectioneze”. Privim, ne miram, ascultam, ne înfuriem, stam cu ochii atintiti în sticla televizoarelor si ne întrebam de ce, cum este posibil, care este miza si unde sau când se va lua, totusi, o pauza din spectacolul plin de palavre si întrebari idioate adresate unor insi si asa disperati în zilele lor normale, lipsite de grija sutelor de litri patrunsi în camarutele în care vietuiesc. Presa româneasca a prins gustul mortului de când pica subiectele din cer sub forma picaturilor torentiale. Deschizi ziarul. A se exclude anumite publicatii care nu adera din principiu la moda contmporana cimentata în democratia originala din România. Imaginile te izbesc prin violenta si non-salanta cu care încearca sa-si captiveze si sa-i captureze cititorii. Pozele devin din ce în ce mai mari, iar cuvintele sunt concentrate pentru a face loc unor imagini în urma carora foamea cea mai apriga cedeaza locul gretei. Batrâni auto-izolati în batatura, timpuriu decrepiti de vremurile în care s-au nascut, de anii în care si-au trait maturitatea si de zilele de care au parte la vârsta venerabila la care au ajuns. Oameni indicând cu aratatorul spre locuinta darâmata, ca într-un scenariu ieftin, pus la cale de fotoreporterul sau redactorul de serviciu. Editor devenit poet peste noapte care scoate explicatii foto, dar nefotogenice, asa cum regretatul Henry Ford îsi scotea autoturismele pe prima banda de ansamblare în serie din lume. Hârtia de ziar a devenit în ultimul timp o suprafata împestritata la modul cel mai grobian cu putinta. Regretabil sau nu, aceasta este realitatea realitatii. Dar vine si rândul audio-vizualului. Regretabil sau nu, acesta este tiparul pe care îl promoveaza fiece emisiune de stiri, auto-intitulata „respectabila”, „profesionista” si „adevarata”. Totul se petrece, la cel mai pur propriu, sub privirile goale ale telespectatorului. Iar modificarile de intonatie din vocea transmitatorului nu lasa loc de echivoc. Ele vin sa completeze ceva ce nici nu ar trebui sa existe. În locul sobrietatii sincere, ne bombardeaza patetisme isterice si pline de a-simtire. Ceea ce ar putea fi redat într-un interval de doar câteva minutele se transorma în reportaje lipsite de cel mai practic simt al principiului care guverneaza numitul gen material de presa. Cinci minute de realitate se transfiorma pe nesimtite în trei sferturi de ora de poveste croita dupa chipul si asemanarea repetitiei, derizoriului si lipsei de deontologie. Desi învelite în exprimari dintre cele mai savante si însotite de grafice si predictii tot mai alambicate, argumentele aduse de institutiile de presa care favorizeaza si care, de fapt, reproduc asemenea privelisti sunt dintre cele mai sarace si limitate. Facând abstractie de motivele secundare care se vor si ele a fi luate în calcul, principalul argument care ni se serveste, fara garnitura, bautura adecvata si cu multe picanterii, ramâne ceea ce se cheama „dorinta publicului”. „Publicul vrea”, „publicul cere” sau „publicul doreste” sunt nimic altceva decât variatiuni pe aceeasi tema searbada si lipsita de cea mai mica umbra (sau picatura) de decenta. Si, în acest context, sustin propovaduitorii „apocalipselor” de tot felul, trebuie mentinut raiting-ul care da pâine unor familii întregi de presari second-hand. În România, „clientii” mass-media sunt, totusi, destul de firavi ca numar. Iar, în aceasta situatie, nimeni nu sufla, însa, o iota despre numarul imens de oameni care refuza sa consume presa româneasca din simplul motiv ca nu exista cel mai mic dram de „minima moralia”. Sa fie, deci, stiri si reportaje. Întotdeauna exista loc de mai rau.

Comentarii?