Românii sunt renumiti pentru faptul ca nu-si recunosc valorile, decât dupa ce ele au disparut de pe aceasta lume sau au fost ridicate la rang de cinste de catre straini. Este un mister de ce oamenii valorosi din România, indiferent de domeniul în care exceleaza, nu ajung decât foarte greu sa primeasca aprecierea pe care o merita de la compatriotii lor. Indiferenta celor din jur e dureroasa pentru multi dintre cei daruiti de Dumnezeu cu talent si dorinta de perfectiune, iar, din aceasta cauza, o mare parte dintre ei ajung acolo unde simt ca le este locul, adica în strainatate. Nu pentru ca asa vor, ci pentru ca acolo au parte de recunoasterea pe care inconstient si involuntar o cauta.






Îmbracat simplu, în blugi si tricou, cu o barba nerasa de câteva zile, tânarul blondut pare un om obisnuit. Nimic din atitudinea lui nu lasa sa se întrevada ca are „stofa” de artist. Benone Olaru o „poarta” cu prea putina mândrie, iar naturaletea gesturilor si vorbelor sale te cuceresc. „Stofa” de artist i-a devenit o a doua piele, nu se mai poate desparti de ea, iar, zi de zi, fara sa stie, sau poate perfect constient, o periaza, o parfumeaza cu pasiune, transformând-o într-o tesatura fina, ca matasea. Actiunea de lustruire e foarte usoara pentru Benone Olaru. Nu mai are taine pentru el. E la fel de comuna ca spalatul, mâncatul sau iubitul. De ce? Pentru ca Benone Olaru respira si traieste doar pentru a modela, a mângâia si a duce la perfectiune marmura, granitul sau lemnul, prin sculptura. Arta e pasiunea vietii lui, iar ochii îi stralucesc hipnotic când vorbeste despre ea. Oare cum îi sunt când din mâinile lui ies la iveala forme ciudate, lucioase, de neînteles pentru profani, dar în care creatorul a îngramadit, claie peste gramada, o imensitate de trairi, de stari, de zile, nopti si multe picaturi de sudoare? Benone Olaru e artist, e o valoare. Totusi, un mare necunoscut. Pâna acum.



Cel de mai sus s-a nascut în Hunedoara, într-o luna de vara, în urma cu 39 de ani. Vârsta e o chestie relativa pentru Benone Olaru, pentru ca, oricum, arata cu zece ani mai tânar. Copilaria sa nu a fost una extraordinara, însa a constituit solul propice, extrem de fertil, în care samânta de artist a încoltit si s-a dezvoltat treptat, dar sigur. La 12 ani, si-a privit cu luare aminte bunicul dogar, iar inima i-a tresarit speriata, dar fericita. Stia ca îsi gasise rostul, ca zvâcnirea ei va fi de atunci încolo, pentru totdeauna, dictata de lovitura mâinii, de sunetul instrumentelor de cioplit. „Prima data, am învatat sa lucrez de la bunicul meu. Era un om simplu, dar facea niste butoaie foarte trainice si apreciate. El m-a învatat primele notiuni despre sculptura, ca sa spun asa, punându-ma sa lucrez lemnul. Am ajuns, apoi, sa lucrez cot la cot cu el la confectionarea butoaielor”, povesteste Benone. Îl privesc cum zâmbeste, dar nu intuiesc ca, în continuare, povestea lui va fi una care ma va lasa cu gura cascata. Nu pentru ca ar fi senzationala, ci pentru ca, ascultând-o si asternând-o apoi pe hârtie, îmi dau seama de simplitatea ei si de faptul ca Dumnezeu i-a harazit acestui hunedorean sa se exprime într-unul dintre cele mai frumoase si perfecte moduri: prin arta. Dupa ce a fost instruit primitiv de bunicul sau, Benone Olaru s-a angajat în diverse locuri, cum ar fi Fabrica de Oxigen din Hunedoara, iar apoi la societatea „Marmosim”, din Simeria. Era macinat de pasiunea pentru arta si simtea nevoia sa se exprime. În 1989, a venit momentul propice pentru acest lucru, iar Benone Olaru, la 23 de ani, s-a apucat sa sculpteze… o usa. „Am auzit ca la Biserica din Ghelari era nevoie de un sculptor, pentru o usa din lemn, unde trebuia sa apara chipul prorocului Ilia. Timp de un an, am lucrat acolo si mi-am facut treaba. Nu mai stiu nimic despre aceasta usa, ce s-a întâmplat cu ea, daca a fost sau nu folosita. Preotul de atunci a murit”, spune Benone.






Începutul l-a ambitionat foarte tare, usa sculptata fiind cea care i-a dat imboldul necesar pentru a ajunge student la Academia de Arte. Însa, dorinta de a fi student i-a deschis unele drumuri si i-a închis altele. Benone Olaru a fost nevoit sa renunte la slujba sa de la Simeria, pentru ca „directorul de atunci nu a fost de acord sa-mi dea concediu fara plata, necesar studiilor. Mi-am dat demisia, chiar când mi-a venit decizia prin care eram numit maistru”. De la Simeria a plecat însa cu inima deschisa, pentru ca luciul, culoarea si finetea racelii marmurei l-au coplesit si i-a sadit în micuta bucata de carne din piept o dragoste fara leac pentru acest material. A intrat la Academia de Arte din Bucuresti, iar, de aici, destinul de artist al lui Benone Olaru a început sa se tese cu repeziciune, ghidat de sus, dar si de talentul înnascut al hunedoreanului. În anii facultatii, a fost coleg cu un alt artist din Hunedoara, Constantin Zgâmbau, care a pornit pe calea creatiei cu penelul, sevaletul si culoarea. Intuindu-si parca menirea, Benone si-a condus talentul la perfectiune în timpul studentiei, aceasta fiind perioada în care si-a dat seama ca dintre cele doua tipuri de creatii, cea cu mintea si cea manuala, o va alege pe cea care le cuprinde pe amândoua. Creeaza dupa cum simte, iar mâna „gândeste” pentru el.



Dupa facultate, în 1996, soarta i-a mai aratat, înca o data, lui Benone Olaru drumul care îi este harazit. „S-a întâmplat sa cunosc un italian, care venise în România sa caute studenti, artisti, pentru o tabara de sculptura în localitatea Ormea, din Italia. Am fost invitat si eu sa particip, iar pentru ca nu-mi permiteam sa platesc drumul pâna acolo, Fundatia „Soros” a acceptat sa-mi sponsorizeze deplasarea. A fost un gest foarte frumos, pe care nu l-am uitat. Am plecat a doua zi, dupa ce mi-am luat diploma de la academie”, povesteste, zâmbind, artistul hunedorean. Timp de doua saptamâni, în tabara din Italia, Benone Olaru a privit si a lucrat cot la cot cu sculptori renumiti din lume. Era exact locul unde îsi dorea sa traiasca, iar inima sa a fortat din nou destinul. „Dupa simpozionul de la Ormea, o comisie a trebuit sa aleaga, dintre cei prezenti, trei sculptori care urmau sa faca la comanda fântâni pentru mai multe localitati italiene. Dintre toti cei de acolo, au fost selectati doi sculptori din Torino si… eu”. Îl pufneste râsul si ma întreb daca uimirea mea e vinovata. Decizia comisiei l-a onorat, iar Benone Olaru, român si hunedorean pâna în maduva oaselor, a ramas în Italia, însa nu a uitat sa trimita înapoi, cu multumiri, biletul de întoarcere Fundatiei „Soros”, cea care l-a ajutat sa-si gaseasca drumul.



Dupa trei saptamâni petrecute în Ormea, Benone Olaru s-a mutat la Pietrasanta, localitate în care zeci de sculptori renumiti în marmura si bronz, de pe întreg mapamondul, traiesc si creeza, într-o deplina comuniune. Orasul „pietrei sfinte” se afla foarte aproape de Carrara, loc în care pamântul a „mestecat”, framântat, iar apoi a scos la suprafata cea mai frumoasa marmura alba si neagra din lume. Artistul hunedorean era aproape de materia cea mai iubita, neasemuita, perfecta pentru concretizarea trairilor sale. În primul an petrecut la Pietrasanta, Benone Olaru a lucrat ca „artigean”, un fel de mâna de lucru pentru sculptorii consacrati, italianul Giuliano Vangi fiind artistul pentru care hunedoreanul a executat mai multe lucrari. „Faceam o sculptura, exact dupa cum îmi cerea cel pentru care lucram ca artigean, iar, ulterior, acesta o semna. Nu toti sculptorii erau multumiti de modul în care iesea o lucrare din mâinile „artigeanului”, însa, de multe ori, executantul era mai priceput decât cel care îi comanda lucrarea”, spune Benone. Paralel cu activitatea de „artigean”, artistul hunedorean a început sa sculpteze si propriile lucrari. Talentul sau îsi cerea drepturile, iar trairile se cereau imortalizate în materiale tari, ca marmura sau granitul.






Dupa ce a creat-o pe prima, a simtit materia tresarind sub mâinile lui, a mângâiat marmura, a sarutat-o din priviri, iar apoi a fost nevoit sa se desparta de ea, Benone Olaru s-a îndragostit de fântânile arteziene. „Îmi place sa le dau forma, sa le proiectez si sa ma joc cu denivelarile, sa le slefuiesc. Eu fac totul, de la forma acesteia, pâna la instalatia de iluminare si modul în care curge apa. Totul. Cunosc destul de multe despre rezistenta materialelor si stiu întotdeauna cum sa modelez materia, ca sa reziste si sa încânte privirea”. Pietrasanta, Ormea sau Savorno sunt doar câteva dintre localitatile italiene pentru care talentul lui Benone Olaru a lasat în urma o fântâna din marmura sau granit. Fântâni, cladite cu suflet de hunedorean, despre care cei nascuti în acelasi oras, românii, nu stiu nimic. „Pe mine nu ma deranjeaza ca nu sunt cunoscut în România. M-a deranjat la început. Cred ca e mai bine sa te cunoasca strainii, pentru ca ei te ajuta sa te afirmi. Eu cred ca un artist, daca este bun, creeaza cu mintea si mâna, traieste prin opera sa, e imposibil sa nu devina faimos”. Daca nu are nevoie de faima, Benone Olaru are nevoie de bani, însa refuza sa vorbeasca despre ei. Îl întreb cu cât se vinde o sculptura de-a sa, iar, drept raspuns, primesc un zâmbet si o mare de ochi albastri, de artist. „Se spune ca un artist, pentru a supravietui, trebuie ori sa fie bogat, ori sa se însoare cu o femeie bogata. Eu nu sunt de acord cu nici una dintre aceste afirmatii”. Si revine la treaba cu valoarea, dupa care vine, fara îndoiala, succesul, recunoasterea si… implicit banii.



„Iubesc, ador marmura. Dar, îmi place sa lucrez monumental. Sculptez si în granit, sticla, bronz sau cameei (un fel de scoica). Nu-mi plac expozitiile, pentru ca, una e sa creezi ceva, pe care sa-l admire toata lumea, iar alta e sa expui, sa strângi, apoi, si sa pleci”. Benone e modest, nu contabilizeaza numarul operelor care-i ies din lovitura daltei. Accepta aproximarea mea de 200 de sculpturi, în felurite materiale, de la marmura, pâna la granit, sticla, bronz, lemn sau mozaic. Cel mai bine se exprima în marmura, pentru ca, alba sau neagra, de Carrara sau de Ormeea, aceasta seamana cel mai bine cu robustetea fizicului sau, dar are si o doza din delicatetea mânii de artist. Privesc catalogul cu imaginile celor mai reprezentative opere ale artistului hunedorean. Luni întregi de sudoare, lacrimi, durere, fericire, agonie, iar, în final, extazul la vederea rezultatului. Acesta este procesul de fabricatie si reteta artei lui Benone Olaru. Cea mai buna, cea mai pretuita, cea mai iubita dintre operele sale? „Poate va fi urmatoarea. Cu fiecare sculpltura ajung sa ma cunosc pe mine însumi, sa ma descopar. Sunt uimit de ce aflu despre mine, despre puterea pe care o am si pe care sunt gata sa o pun în urmatoarea bucata de marmura sau granit”. Aripi, picioare, o sfera, o stea tombala, toate din marmura. Dupa trei luni, toate aceste elemente s-au contopit, în aceasta vara, într-o „Renastere”, cu o înaltime de peste trei metri. Cea mai recenta sculptura a artistului hunedorean.