Andrei Plesu, într-o postura nemuritoare

Nu am cunostinta ca în cultura româna sa fi existat un caz similar, în care o reputatie atât de obeza si de gogonata sa se fi construit pe o opera atât de subtire si de anemica asemeni celei a domnului Andrei Plesu. În fond, ce a scris domnul Plesu? Niste încercari – ar fi hazardat sa le spunem eseuri, eseul fiind o specie total superioara – incapabile sa se lege într-un sistem coerent. Atunci când încerci sa le dai cap la cap, constati ca temele lor, de regula, sunt împuscate. A mai scris si o carte despre problema de stricta actualitate a îngerilor, carte de care, trebuie sa recunosc, era o acuta nevoie. Într-adevar, când Parlamentul geme de îngeri, când îngerii misuna ca sobolanii si prin Guvern, când însusi Presedintele tarii se considera un veritabil arhanghel, numai cartea domnului Plesu ne mai lipsea! În sfârsit, a mai scris si niste articolase despre toate si despre nimic, aparute initial în Dilema, plimbate si prin Aspirina Saracului, daca nu cumva si prin alte periodice, si parte din ele retiparite apoi în doua volume cu titluri intersanjabile, astfel încât cititorii sa nu-si dea seama ca e vorba de acelasi calup de brânza, învelit în alta hârtie de ziar. Si atât. Cam putin, nu-i asa? O asemenea opera, redundanta si subtire ca lama de ras, te trimite la o întrebare fireasca: ce este, în fapt, domnul Plesu? Eseist în mod sigur nu este, de vreme ce încearca sa fie. O fi estetician sau istoric al artei? Nu prea se pare, pentru ca nu-l mai intereseaza domeniul în care s-a instruit la facultatea specializata a Institutului de Arte Plastice de pe vremuri. Sau poate o fi filosof? Însa, în ceea ce ma priveste, am mari îndoieli ca unul ca Heidegger s-ar fi înghesuit sa cotrobaiasca prin dosarele de Securitate ale celor pe care nu-i agrea. Numai ca sa-i loveasca la mir. Ma rog, unii cred ca domnul Andrei Plesu ar fi moralist, desi i s-ar potrivi mult mai bine eticheta de „lup moralist”. Si, în cazul acesta, pe ce si cum s-a cladit reputatia aceasta obeza si gogonata la care ne referim? S-a cladit pe nimic, prin agitatia unei cohorte de aplaudaci pe care domnul Andrei Plesu o tot mobilizeaza în promovarea intereselor sale, de cel putin doua decenii si jumatate. Imediat dupa ce domnul Plesu s-a învrednicit sa rosteasca o vorba sau doua la televizor, sa astearna un rând pe hârtie sau numai sa se scobeasca în nas, cohorta de apaudaci cade pe spate de extaz si de fericire, batând temenele de admiratie fata de idolul ei, îndeobste în Dilema si „22”, precum si în alte reviste din Capitala si din provincie, conduse de oameni care se prefac a nu întelege ca regele este gol. De un ridicol total este acuzatia ce ni s-a adus dupa o emisiune difuzata la postul de radio public, cum ca am îndraznit sa-i demitizam pe domnii Plesu si Liiceanu. Pai când au fost mitizati si de cine? Este vorba cumva despre certificatul de genialitate pe care Presedintele tarii l-a acordat domnului Plesu, în primavara acestui an? Cu putin timp în urma, în revista Dilema, condusa direct de domnul Andrei Plesu, aplaudacii domniei sale au ajuns pâna acolo încât nu s-au sfiit sa-i presteze juraminte de fidelitate. O doamna de 84 de ani – singura si-a declinat etatea, eu nu mi-as fi permis sa o divulg – de altfel o stralucita traducatoare în si din limba engleza, s-a exprimat negru pe alb: „Întreaga mea viata voi urma linia Plesu – Liiceanu – Patapievici!” Si daca tot îi survine numele în discutie, este de remarcat ca si domnul Gabriel Liiceanu, prietenul domnului Plesu, se arata suferind si debil la capitolul opera. Nu demult, domnul Paul Goma ne-a asigurat ca directorul editurii Humanitas nici nu ar fi scriitor, ci un versat în negustoria de carti. Probil ca domnul Goma stie ce stie, în temeiul unor experiente strict personale. Totusi, eu nefiind initiat în afacerile editoriale ale domnului Liiceanu, mi se pare mai potrivita formula conform careia avem de-a face cu un important filosof european fara opera filozofica. Fiind rezonabil sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului! Îngrijorator este faptul ca, în acelasi climat patronat de mitizatii în cauza, si altii forteaza accesul la o reputatie cladita pe vânt. Când doamna Mona Musca s-a decis sa demisioneze, s-a vorbit în unele publicatii si despre sansele domnului Adrian Cioroianu de a accede la postul vacant de titular al Ministerului Culturii si Cultelor. Domnul Adrian Cioroianu este membru al Grupului de Dialog Social si a fost recomandat cititorilor drept „un reputat istoric”, cu toate ca nu a scris practic nimic, nu a dus nici o cercetare la capat. La fel, daca însiram pe o lista numele membrilor grupului respectiv si ale tuturor redactorilor de la „22” si Dilema, constatam ca nici unul din ei nu a realizat nimic cât de cât remarcabil în viata. Doar se lauda cu disperare unii pe altii sau, când sunt asmutiti, sar la beregatiile celor ce-i supara pe domnii Plesu si Liiceanu si, uneori, si pe domnul Patapievici. Si toti acesti domni se considera o elita. Pai pe ce? Si unde va ajunge cultura româna daca a apucat-o pe drumul acesta? Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca unii dintre cei ce-si stanteaza pe crupa marca de disidenti – nu ma refer la disidentii adevarati, pentru care am tot respectul, sa fim întelesi – se comporta mai rau decât ilegalistii comunisti de pe vremuri. Îsi închipuie ca totul li se cuvine, taie si spânzura si ma mir ca nu s-au legiferat înca pensiile de disidenti. Si în loc sa-si largeasca rândurile, s-au închis într-o confeerie asemeni unei nuci de un soi foarte prost.

Comentarii?