Schimbarea regimului politic din România petrecuta în decembrie anul trecut a antrenat si interesante modificari ale tehtonicii culturale. Daca în perioada 2000 – 2004 am asistat la o autentica „restauratie” în cultura înfaptuita de PSD, prin reabilitarea unor granzi fideli ai lui Ion Iliescu, precum Adrian Paunescu, Razvan Teodorescu, Eugen Simion, Fanus Neagu, Sergiu Nicolaescu, Dinu Sararu etc., traditionali consumatori de resurseprovenind de la bugetul de stat, unii chiar de dinainte de Revolutie, înscaunarea lui Traian Basescu si investirea cabinetului Popescu-Tariceanu au coincis cu efectuarea unor mutari la fel de relevante pe esicherul vietii culturale românesti. Aceste mutari vizeaza atât înlocuirea din posturile de conducere ale unor institutii culturale majore a unor persoane, mai mult sau mai putin partizane vechiului regim, cât si o insidioasa ofesiva împotriva unor lideri informali ce ilustrau contratendintele incomode din cultura noastra actuala.

Doi "culturnici" rasfatati de Iliescu, acum în dizgratia regimului Basescu

Fireste ca este dificil si mai cu seama impropriu sa vorbim despre o alta „restauratie” în registrul cultural, caci actualii favoriti intelectuali ai puterii portocalii nu au administrat efectiv niciodata fenomenul cultural national, sau daca au facut-o, au reusit acest lucru sprijinindu-se pe alte resurse, decât cele provenind de la finantele publice. Mai precis nu au reusit sa se afle plenar în aceasta ipostaza, prin promovarile de astazi, ei fiind protagonistii unei premiere, caci în trecut, succesele lor culturale au fost realizate în buna masura prin finantari private. Exista însa si notabile exceptii, daca e sa ne gândim numai la datoriile unei anumite prestigioase edituri (Editura Humenitas – n.red), sau la „opozitia” intelectuala a unei gazete publicate pâna la un moment dat, totusi, pe bani publici administrati de o putere de culoare bleu. Daca Paunescu si Simion au fost apropiati „cu acte” ai echipei Iliescu si înainte de anul 2000, înfruptându-se cu nesat din privilegiile puterii, nu acelasi lucru se poate spune, de pilda, despre Horia – Roman Patapievici, chiar daca cel din urma a fost înalt functionar de stat în calitate de membru al Colegiului CNSAS. La rigoare, dintre toti membrii „grupului paltinisan” numai Andrei Plesu a manifestat o foarte interesanta constanta de a gravita în sferele puterii, fie ca demnitar de prim rang, (ministru al Culturii, în cabinetul Roman, ministru de Externe în cabinetul Vasile), fie ca director al revistei unei institutii culturale publice în administratia Iliescu, fie ca membru în Colegiul CNSAS în vremea cabinetului Nastase sau în calitate de consilier prezidential pe probleme de afaceri externe sub mandatul lui Traian Basescu.

Jocuri în zona crepusculara

Întâmplator sau nu, aceasta din urma dregatorie i-a permis celui ce-a scris „Minima moralia” sa exercite astazi o influenta considerabila în materie de chestiuni culturale, caci nu cred ca e un mister, pentru nimeni cui trebuie sa-i multumeasca H. – R. Patapievici pentru numirea sa ca presedinte al Institutului Cultural Român. Oricum ar fi, este extrem de ciudat ca tocmai în momentul în care noua putere ar putea sa încline balanta în favoarea dezvaluirii colaboratorilor fostei Securitati, H.-R. Patapievici paraseste, pentru un post cultural, reduta CNSAS-ului, pe care pâna atunci o aparase îndârjit contra blocajelor PSD-iste. Dupa cât se pare, daca e sa tinem seama de certitudinea numita Patapievici, viitorul imediat ne va rezerva cu necesitate o serie de numiri în functii similare, potentialii merituosi recrutându-se neîndoielnic din rândul autorilor cu stagii (mai mult sau mai putin îndelungate) în cadrul editurii Humanitas. În aceeasi logica a... destinului, H.-R.Patapievici este la rându-i unul dintre autorii de referinta ai casei editoriale conduse de Gabriel Liiceanu, acesta fiind prieten (si nu de ieri, de azi) cu Andrei Plesu. Mai mult, Humanitas-ul a luat nastere prin numirea în calitate de director a lui Gabriel Liiceanu, domnia sa preluând întregul patrimoniu al fostei (si bogatei) Edituri Politice, prin ordinul ministrului Culturii din 1990, nimeni altul decât Andrei Plesu. Iarasi, nu prin hazard, editorul traditional al lui Andrei Plesu este acelasi Gabriel Liiceanu. Iata o serie de coincidente care, fireste, în afara valorii indiscutabile a personajelor nominalizate, nu sunt legate prin nimic decât prin... sfânta întâmplare!
(Fragment din articolul cu acelasi titlu publicat în revista „Vatra”)

Comentarii?