Lucrurile s-au miscat. Proiectat pe hârtia de tipar, modul în care a decurs eliberarea cetateanului român a putut fi observat prin prisma miscarilor petrecute în lumea unei prese atinse de metastaza dependentei absolute de vrerile unui sistem opresiv sI agresiv. Si iata ca, brusc si dintr-o data, vechile fituici de partid s-au transformat, peste noapte, în publicatii auto-intitulat libere sI degajate de orice tip de inhibitii. Un context în care, mogulii fostei prese colhoznice si de „Scânteie” au devenit brusc fauritori ai jurnalismului de tip nou. Resaparea, la toate nivelurile, reprezinta, de altfel, o banalitate caracteristica fiecarei situatii de criza. Tranzitia de la un stadiu la altul nu se face, dreptu-i, vidanjata total de urmele trecutului. Decantarea se petrece ulterior. Iar în cazuri anumite, cu încetinitorul si de-a dreptul...impur.

Însa au trecut, iaca-ta, mult mai bine de 15 ani de când poporul român este iarasi liber sa-si dea cu sapa-n cap ca-n cartuliile lui Rebreanu. Totul pe fundalul expozeelor în amanunt lamuritoare produse ametitor în cadrul jurnalelor de stiri de la ora cinci, de la ora sase, sapte sau opt, post-meridian. Dar si de presarii tipografici. Dupa cum aceiasi 15 ani i-au mai dat aceluiasi norod sansa de a-si plânge public, publicitar si duplicitar de mila, asa cum a facut-o ori de câte ori s-a pus cu burta pe scris câteva rânduri din propria-i si alterata-i istorie. Dar, dupa aproape o septime de secol, de libertaturi deformate, tragem linia si cântarim unde am ajuns. Drumul nu a fost deloc linistit. Prinos de gropi si denivelari a fost. Timpul scurs ar fi trebuit, totusi, sa fie îndestulator, atât pentru cizelarea vechilor baroni de presa - cu reflexele lor pierdute în negura odioasei epoci - cât si pentru retragerea alor mai batrâni dintre ei. Ragazul de 15 ani consumati cu eforturi de acomodare, a 15 ani dispersati în tentative de bransare la generatoarele decentei, stilului sobru si rigorilor lipsite de compromis, putea fi si el destul. La fel si cel ce tine de introducerea unor tiparuri minimale si demne de instituit si institutionalizat în exercitiul de presa. El ar fi putut fi unul cât se poate de satios pentru ca lucrurile sa se întâmple conform unui ritual al adevaratului profesionalism.

Tarabele de ziare vorbesc, însa, de la sine la capitolul hal la care s-a ajuns într-un final omniprezent. Realitatea este ca, mare parte din scriitura de presa se defineste, în România, prin cvasi-prezenta textului si supra-saturarea casetelor cu imagini. Rasfoiesti în graba una, doua trei si asa mai departe, publicatii. Prima victima, ochiul. Organul vizual este agresat fara prevenire de cantitatea debordanta de imagini care tin locul miilor de semne ce nu mai apuca sa se regaseasca în textele articolelor. Problema nu ar fi semnificativa în cel mai înalt grad nici acum. Gravitatea situatiei este, însa, aceea ca majoritatea jurnalelor si-au format reflexul cotidian de a înfatisa cu precadere momeli de budoar, doar, doar or atrage clientela închipuit perversa care hraneste concurenta. Reteta succesului pare a se cristaliza, în mintea tot mai multor facatori de presa, în jurul languroaselor prezente feminine ce tapeteaza bucati întregi din pagina de ziar. Subiectele de mondenitati centrate pe ce-au mai mâncat, cum s-au mai distrat si ce n-au mai facut VIP-anele noastre autohtone dobândesc spatii generoase în media scrisa, la concurenta cu apucaturile telenovelistice în care se complac omologii din audio-vizual. Brutal, vulgar, banal... Dar, om vedea ce-o mai fi peste alti 15 ani.

Comentarii?