O zi de vara torida. E duminica, asa ca-n sat, în Cerbal, nu se lucreaza. Nici nu prea are cine. Razboiul e terminat de vreo doi ani, dar de la oaste nu s-au întors prea multi barbati în putere. Micul Trandafir, un tânc de 7 ani, îsi ia ciubotele, se furiseaza afara din curte si o ia spre Cornet, dealul încovoiat din spatele casei sale, unde stie el ca gaseste cirese galbene si dulci. Singur si voios merge spre locul cu pricina. Ca sa ajunga mai repede începe si sare câteva garduri prin ograzile oamenilor, mai trece prin padure, un kilometru, da sa iasa în poienita în care se afla si ciresul. Deodata, se opreste fara sa mai poata schita nici un gest. Teava unei mitraliere asezata pe afet. Culmea, era îndreptata spre el: &bduqo;Acolo am înlemnit. Am mai facut dupa-aia numa un pas. Vreo cinci zdrahoni sforaiau tat sub ciresul meu. Era puscociul ala mare îndreptat spre mine lasat asa, fara stapân. În rest, tati dormeu cu puscile su cap. Nu mi-o mai trabuit nici cirese, nici apa, nici nimic. Am plecat fara sa suflu de-acolo si dupa ce m-am departat un pic am luat-o la fuga&rduqo;, îsi aminteste Trandafir Costa, un padurean get-beget, acum în vârsta de 65 de ani. Mai târziu aflase ca, de fapt, se întâlnise cu o ceata de partizani, probabil fugari care se opuneau regimului comunist proaspat instaurat.


Satul Cerbal este situat în inima Tinutului Padurenilor (judetul Hunedoara); aici si nu numai, pe vremuri, fiecare om &bduqo;prevazator&rduqo; avea macar o pusca ascunsa pe undeva, ca sa aiba pe ce pune mâna în caz de nevoie. În Cerbal comunistii nu s-au încumetat sa nationalizeze pamânturile oamenilor. De fapt, CAP-uri în Tinutul Padurenilor au fost foarte putine, doua sau trei. Acesti oameni au fost si sunt si acum greu de &bduqo;asimilat&rduqo;. Daca anumite influente le-au fost utile, s-au lasat înduplecati. Daca cineva însa încerca sa le impuna un anumit lucru, problema se complica. Romanii au reusit doar partial sa ocupe zona, desi este situata destul de aproape de Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Şi-au atins însa scopul - exploatarea resurselor de fier. Mai târziu, austro-ungarii s-au impus, pentru o vreme însa. Au avut tot timpul de-a face cu opozanti. Povestile batrânilor, legate cu date istorice si cu descoperiri, aparent banale, pun în valoare farmecul istoricului zonei. O noua dovada &bduqo;palpabila&rduqo; este pistolul artizanal gasit în hornul unei cladiri vechi de aproape 200 de ani din Ghelari, nu mai departe de saptamâna trecuta. Arma pare si acum functionala. Percutorul merge, opritorul la fel, iar teava, pe interior este prevazuta cu ghinturi, cele care-i dau glontului miscarea de rotatie ce-l face si mai eficient. &bduqo;Descoperirea unei astfel de arme nu ma suprinde absolut deloc – spune istoricul Ovidiu Popescu, un bun cunoscator al Tinutului Padurenilor si al trecutului sau. Pe la 1.700 aparusera si aici armele de foc. Austro-ungarii le aveau în dotare. Padurenii nu aveau bani sa-si cumpere, dar cu mintea lor extrem de ascutita reuseau sa-si confectioneze singuri arme de foc. Fiecare îsi apara în primul rând avutul propriu si dorea sa aiba cu ce sa faca asta. Padurenii au fost si sunt înca unii dintre cei mai aprigi români. Ei sunt unul dintre neamurile românesti care pastreaza poate cel mai bine chiar si traditiile dacice. Au fost foarte greu de asimilat. Cu secole în urma au fost adusi în zona iobagi din sudul tarii, dar acestia au fost transformati în padureni, nu invers. Plus ca relieful si zona salbatica le permitea sa se apere destul de bine de cotropitori. Nu multi s-au aventurat pe vai în sus în Poiana Rusca&rduqo;.

Despre grupurile de partizani, numiti general &bduqo;legionari&rduqo; în zona, batrânii din satele padurenesti nu prea vor sa povesteasca. Unii dintre ei sunt chiar &bduqo;banuiti&rduqo; ca ar fi fraternizat cu aceia care se opuneau în special comunismului. De fapt chiar si-n ultimii ani de comunism existau barbati în toata firea despre care se zvonea ca mai detin arme ascunse în locuri greu accesibile, în special în paduri. Securitatea si militia nu au facut însa prea multe anchete pe aceasta tema. Padurenii, atâta timp cât au fost lasati în pace sa-si cultive pamânturile si chiar li s-a oferit ocazia sa aiba leafa luata de la minele de fier din zona, n-au pus probleme mari nimanui. Unii dintre stramosii lor au ramas însa în istorie. Profesorul Ovidiu Popescu sustine ca cel mai cunoscut haiduc ce s-a ascuns în Poiana Rusca a fost Petru Mantu. Dupa ani la rând de haiducie în Banat (în secolul al Vlll-lea), el s-a retras aici pentru a scapa de urmarirea trupelor austro-ungare. &bduqo;Nimeni nu a stiut de unde sa-l ia. A stat cred vreo trei ani în zona satului Merea din comuna Lunca Cernii, si a fost nevoie de o tradare ca el sa poata fi capturat. Cineva le-a spus urmaritorilor care îi sunt traseele si locurile în care ar putea sa-l gaseasca&rduqo;, adauga profesorul Popescu.

Petru Mantu, nefiind padurean de origine, nu a fost inclus în folclorul zonei. Padurenii se mândresc însa cu povestea comorii blestemate. Toti o stiu si cred în ea, mai ales cei batrâni si mai ales ca exista si documente istorice care atesta o parte dintre fapte. În februarie 1801, opt padureni au fost arestati pentru ca au refuzat sa se înroleze în armata austro-ungara. Ei au fost închisi pentru câteva zile la Castelul Corvinestilor. Într-o noapte, cei opt tineri au reusit sa evadeze. Printre fugari se afla judele satului Cerisor, Ioan Vinca. Acesta i-a transformat pe colegii sai de celula în haiduci, iar în conducerea cetei era ajutat de doi voinici din satul Cerbal, Vlad Nestor si Vlad Tanase. Haiducii au început sa jefuiasca oamenii înstariti care circulau spre sau dinspre centrele de extractie si prelucrare a minereului de fier de la Ghelari, Govajdie si Muncel. Au reusit sa adune astfel o adevarata comoara. Tot ce adunau depozitau undeva între Ghelari si Cerbal, într-o grota calcaroasa, în speranta ca, vreodata, cu ajutorul ei îsi vor aduna o armata si-i vor alunga pe asupritori. Au jurat sa nu spuna nimanui unde sunt comorile. Haiducii nu au apucat însa sa-si îndeplineasca planul. În luna iunie a aceluiasi an, 1801, Ioan Vinca a fost prins în Vadu Dobrii (zona situata la granita muntoasa dintre judetele Timis si Hunedoara), legat de un car si târât aproape 60 de kilometri, pâna la Hunedoara, unde, apoi, a fost tras pe roata. Aceeasi soarta au avut-o si ceilalti haiduci, prinsi în lunile septembrie si octombrie. Batrânii din satele apropiate sustin ca în momentul în care erau trasi pe roata fiecare dintre haiduci îi blestema pe cei care-l chinuiau si-l ruga pe Dumnezeu sa nu arate niciodata nimanui unde au ascuns ei obiecte de aur si argint, pentru ca nimeni sa nu mai aiba parte de bogatii nemeritate, asa cum au avut cei de la care cei opt voinici le-au luat cu forta în scurta lor perioada de &bduqo;lotrie&rduqo;. Batrânii din Tinutul Padurenilor povestesc acum zâmbind despre astfel de lucruri si fapte. Se rezuma însa la întâmplari de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Ce a fost dupa, le este înca teama sa spuna. Printre soapte, despre fiecare om cu par carunt din Ghelari, Cerbal, Lelese sau alt sat mare din tinut se spune ca a avut, daca nu cumva mai are, o pusca ascunsa pe undeva prin hotarul satului, astfel încât, daca e gasita &bduqo;întâmplator&rduqo; de oamenii statului, (indiferent ca era vorba de securisti, militieni, iar acum politisti) acestia sa nu stie pe cine sa ancheteze. În fond, acesti oameni nu asteapta nimic de la nimeni. De sute de ani au învatat ca cel mai bine este sa te descurci singur, mai ales când vine vorba de familie si putina agoniseala de care poti avea parte într-un tinut de munte.