Săptămana 24 – 30 noiembrie 2005, numărul 161

REPORTAJ Casa celor fara casa de Oana Bimbirica Fie vara sau iarna, îi vezi aproape tot timpul pe strada. Murdari, îmbracati saracacios, aproape niciodata în concordanta cu vremea de afara, noaptea, îsi fac veacul pe lânga containerele de gunoi, în cladiri parasite si izolate, iar în timpul zilei, cersesc în locurile aglomerate. Raspândind un miros respingator, fie de bautura fie de nespalat, oamenii strazii, pentru ca despre ei este vorba, sunt condamnati, cu dispret, de cei din jur, sa traiasca la marginea societatii. Tot dispretul si nepasarea semenilor lor îi împing uneori, la sinucidere, act pe care, cei mai indulgenti dintre noi, îl înteleg, iar din întelegere se naste compasiunea. Însa multi dintre boschetarii care se încapatâneaza sa lupte pentru dreptul lor de a-si duce zilele, chiar si pe strada, fara un acoperis deasupra capului, sunt gasiti, uneori, fara suflare, învinsi de ger sau canicula, lânga un canal sau pe marginea drumului. Imaginea unui om al strazii, întins fara suflare lânga un maldar de gunoi, dupa ce gerul iernii i-a stins din piept ultima flacara a vietii sale napastuite, a determinat autoritatile municipiului Hunedoara sa înfiinteze un loc în care persoanele fara un adapost din localitate pot trai, pentru o perioada, ca într-o familie. O parte din locul în care si cersetorii se simt oameni Aflata în apropierea Bisericii Popa Sapca din Hunedoara, cladirea în care functioneaza Adapostul de urgenta pe timp de noapte e la fel de simpla ca viata celor pe care îi gazduieste, aici, temporar. Deloc întâmplator, în imobil a functionat, pâna în urma cu aproximativ un an, Biserica Baptista din Hunedoara, cea care a si devenit partener al municipalitatii, pentru punerea în aplicare a acestui proiect. În timp ce ne îndreptam spre intrare, usa cladirii se deschide, iar, desi e întuneric, deslusim clar silueta si chipul unui gardian public. Urcam cele trei trepte si dam nas în nas cu o doamna micuta, bruneta, cu un chip luminat de un zâmbet blând. Genica Berberita e responsabilul acestui adapost, cea care, din luna februarie a acestui an, are grija de hunedorenii napastuiti care ajung din strada, într-unul dintre paturile modeste aflate în cladire. Miroase puternic a gaz, însa atmosfera primitoare de la intrarea în adapost îl transforma în izul inodor pe care-l are aerul obisnuit. În bucatarie, mirosul de mâncare se împleteste cu albastru, galben sau rosu, culorile florilor artificiale, care însenineza o atmosfera extrem de simpla. „Îmi cer scuze ca va primesc, aici, însa în biroul meu e foarte frig si nu putem sta acolo”. Cuvintele Genicai Berberita dispar rapid, ca o boare, distrusa de privirile curioase care dau roata încaperii. Doua mese mari, o banca si un scaun, cam la aceste lucruri se reduce mobilierul bucatariei. Pe perete, o centrala termica, pe jos câteva covoare, totul foarte curat si cu un puternic aer „de acasa”. Am uitat de frigul de afara, iar moleseala îsi face treptat loc în corpuri si aduce roseata în obraji. Bucuria foamei astâmparate Istoria adapostului curge încet, spusa cu vocea blânda a doamnei marunte si inimoase, fiind, din când în când, întrerupta de scârtâitul usii deschise de locatarii adapostului, aflati la ora cinei, care aduceau în bucatarie farfuriile goale. De la cinci locuri, cât a avut în luna februarie 2005, când s-a deschis, capacitatea adapostului a crescut treptat, ajungând acum la 15 locuri. În ciuda acestei cifre, în cladire sunt adapostiti zilnic, de la ora 19 la 8 dimineata, 23 de suflete, ajunse din frigul strazii si nepasarea semenilor, în caldura oferita de adapost. „Am pornit modest, cu doar câteva locuri. Treptat, numarul celor care aveau nevoie de adapost a crescut si a trebuit sa marim numarul de paturi. Foarte mult ne-au ajutat reprezentantii Bisericii Penticostale, care au dotat adapostul cu paturi si le-a oferit fiecaruia dintre acesti oameni, haine si lucruri de stricta necesitate. Acum, numarul paturilor a ajuns la 15, însa locatarii sunt 23, asta însemnând ca unii dorm câte doi într-un pat”, spune Genica Berberita. Inconvenientul înghesuielii e ca si inexistent pentru cei care, ani de zile, au dormit sub cerul liber, indiferent de valoarea pe care o arata mercurul din termometre, au mâncat din an în Pasti, iar bolile saraciei le-au devenit parteneri de viata. Pe lânga un pat cald, oamenii strazii care ajung la adapost, servesc zilnic, aici, o cina si un mic dejun simplu, poate nu tot timpul îndestulator, însa, simt si ei ca duc o viata cât de cât normala. Mâncarea e gatita la Cantina Sociala, care a preluat si responsabilitatea hranei celor care ajung la adapost. „Nu le cerem nimic, dar le oferim multe. Singura conditie pe care le-am pus-o, când i-am primit în adapost a fost sa faca baie zilnic, pentru ca au la dispozitie doua bai dotate cu vana si dusuri. Desi unii dintre ei au fost reticenti, toti s-au conformat în cele din urma”, povesteste zâmbind Genica Berberita. Istorii fara casa Pureci, paduchi, tuberculoza, sifilis, dublate de lipsa oricarui act de identitate, acestea sunt doar câteva dintre problemele cu care au venit în adapost oamenii strazii. Dincolo de privirile tulburi, mâinile si hainele murdare, mirosul respingator, în sufletele fiecaruia dintre acesti oameni se ascunde o poveste tulburatoare, simpla sau complicata, refulata, undeva, în interior, pentru totdeauna sau, dimpotriva, gata de a iesi la iveala, în fata unei priviri interesate si a unei mâini întinse, dornica de a ajuta. „Pe toti i-am dus la medic, pentru ca aveau boli foarte grave, iar unii au stat si internati în spital. Usile ne-au fost deschise peste tot, am beneficiat de multa întelegere din partea tuturor. Ne luptam, acum, sa le facem acte, celor care nu au nici certificate de nastere, nici buletine, pentru ca si acesti oameni trebuie sa existe undeva, într-o evidenta. Le-am facut si analize medicale gratuite”, mai spune responsabilul adapostului. Majoritatea celor care sunt gazduiti în Adapostul de urgenta pe timp de noapte sunt persoane fara nici un fel de venit, însa exista si câtiva care au pensii, dar si doi care lucreaza. Potentialul lor de munca este mare, însa slujbele sunt inexistente, la fel ca si pentru cei care au macar un adapost deasupra capului. Genica Berberita este singura femeie din adapost, oamenii fara adapost gazduiti aici, fiind exclusiv barbati. Doamna cea mica si bruneta îi stie deja pe toti cei aflati în grija ei, cu toate povestile vietii lor, bolile de care au suferit, nenorocirile pe care le-au îndurat. Ajunsi aici, napastuitii, la început neîncrezatori, speriati ca animalele haituite îndelung, îsi deschid sufletele, în cautarea întelegerii, iar istoria vietii lor, povestita în fata unui semen plin de compasiune, îi descarca. Dimineata, dupa micul dejun, toti cei 23 de locatari ai cladirii pleca, din nou, pe strazi, pentru ca gazduirea le este permisa, dupa cum spune si numele adapostului, doar pe timpul noptii. Cei care nu au un loc de munca, cersesc, ajuta la diferite treburi prin pietele din oras sau sapa gropi în cimitir. Totul, în schimbul câtorva banuti, a unei bucati de pâine sau, pur si simplu, pentru a trece timpul mai repede, pâna la venirea serii si întoarcerea la adapost. Boschetarul filozof Dupa o ora de discutii cu Genica Berberita, intram, timid, într-unul dintre cele doua dormitoare ale adapostului. Peste zece paturi aranjate în mijlocul si pe marginea încaperii cu o dimensiune asemanatoare unei sali. Scârtâitul usii întoarce câteva capete care se odihnesc pe pernele îmbracate într-o lenjerie simpla, dar curata. O barba alba, pe o fata cândva tânara, dar acum brazdata de numeroase cute ale suferintei, ochi batrâni, siluete subtiri. Blitul aparatului face un click, iar refuzul de a fi fotografiati este rostit vehement de câtiva dintre barbatii aflati în încapere. Toti poarta haine curate, treninguri sau pijamale, un adevarat lux comparativ cu zdrentele din viata de strada. Primul interlocutor este si cel mai vechi locatar al adapostului. În luna martie a acestui an, Nicolae Ciobanu a fost salvat de la o moarte sigura prin înghetare, de politistii care l-au gasit si l-au adus aici. „Am sapte ani de boschetarie, domnisoara, iar când am ajuns aici, nu mai stiam nici sa vorbesc”, vorbele îi ies sacadat din gura care împodobeste, parca, un obraz gaurit de slabiciundea si traiul de pe strada. Îmi povesteste despre cum a ajuns ca, din proprietar a trei apartamente, sa doarma în santuri, dupa ce o viata a muncit în combinat, ca lacatus, si a crescut patru copii, toti baieti, dintre care unul e la puscarie, iar altul e orb. Fosta lui nevasta „îl baga sub masa” la bautura, acesta fiind si motivul pentru care traiul cu ea n-a mai fost posibil. Şi-a sarbatorit, în 18 noiembrie, împlinirea a 50 de ani, aici, în adapost, iar tot ceea ce îsi doreste e un loc de munca, ca sa nu fure si sa cerseasca ca „e înjositor”. Vorbeste ca un filosof. N-are ce cauta acolo. Nonsalant si analfabet La polul opus, se afla Badiu Beniamin. Are 17 ani si a fost adus la adapost, în urma cu aproape o saptamâna, fiind cel mai nou locatar. Beniamin e nascut în judetul Timis si este cel mai elocvent exemplu de copil tratat cu maximum de iresponsabilitate de catre un parinte. Nu stie sa scrie, nici sa citeasca, n-are acte, însa stie ca nu mai este dorit de mama sa, iar timp de un an a trait si dormit pe strazi. Îmbracat în trening, cu o sapca alba pe cap, Beniamin zâmbeste cu nonsalanta, în timp ce-si spune povestea. „Mama nu mai vrea sa stie de mine. Sta într-o cocioaba cu un barbat, pe halda de zgura. N-am mai vazut-o de un an, iar pe tata, de când eram mic. Cred ca mai am ceva frati, asa mi-a zis mama, dar eu nu-i cunosc”. E rumen în obraji, iar mâinile sale sunt oglinda unor munci grele, pe care baiatul le presteaza si acum, pentru o bucata de pâine, la fel cum facea când dormea învelit cu o plapuma împutita, alaturi de câini, în niste blocuri neterminate. Ziua, cât timp nu sta în adapost, Beniamin cara lazi prin piata sau mai cauta fier vechi. Îndeletniciri de om fara capatâi, asa ca el. Îi place în adapost, se bucura ca, în curând, va avea si el acte de identitate, însa, îi este indiferent daca Genica Berberita, îsi va pune sau nu în practica intentia de a-l învata sa scrie si sa citeasca. A vazut niste litere, a luat în mâna instrumentul de scris, în urma cu zece ani, însa n-a apucat sa buchiseasca nimic, pentru ca mama sa l-a luat cu ea, din oras, în oras, pentru a-l arunca, apoi, în mizeria strazii. Comentarii?

Săptămana 24 – 30 noiembrie 2005, numărul 161