CRONICA GRI

Despre greve si salarii

De doua saptamâni dureaza greva profesorilor, iar negocierile nu le-au adus acestora, la drept vorbind, nici un câstig. Cinci la suta din PIB alocat de anul viitor Învatamântului este în momentul de fata doar o promisiune – o vorba goala. Pâna atunci se pot întâmpla multe: poate cadea Guvernul (iar viitorul Executiv s-ar putea sa nu se simta obligat în nici un fel de promisiunile celui actual), poate fi votata o lege care sa nu mai faca scoala obligatorie (traim în România, va rog sa nu pierdeti acest fapt din vedere...), poate veni Al Treilea Razboi Mondial – cum profetea un nimeni ajuns nu se stie cum într-o emisiune de televiziune pe un post în disperata goana dupa rating... Unii dintre dascali au înteles inutilitatea continuarii grevei – mai mult decât le-a fost promis oricum nu vor capata – si s-au întors la catedra, peste capetele/ decizia liderilor sindicali. Spera, saracii, ca li se vor plati orele pe care le vor recupera... Altii, mai dârji, doresc - la ora scrierii acestor rânduri – sa mearga mai departe. Ce înseamna asta, nu e prea clar pentru nimeni, nici chiar pentru ei. Despre miscarea sindicalistilor de la metrou – al caror lider e un parlamentar PSD (!) si care au cerut 50 la suta marire de salariu – nu se poate spune altceva decât ca e o manevra pur politica a Opozitiei, în nici un caz o greva adevarata. Asa ca, de data aceasta, Justitia si-a facut treaba cum se cuvine si a declarat ilegala toata aceasta afacere. Minerii nu mai vin la Bucuresti. Liderii lor au declarat asta cu aerul ca fac o favoare restului lumii. Sau poate cu oarecare retinere la gândul ca acum sunt la putere cei carora ei le-au spart capetele în prima, a doua si urmatoarele Mineriade. Ortacii au primit aproape 30 la suta sporuri la platile compensatorii – singurele care intereseaza de fapt pe marea lor majoritate – si o promisiune simbolica, „se va investi în revitalizarea zonelor miniere”. Cine? Cine va investi într-o activitate moarta si fara profit?! Marea Britanie a început sa închida minele nerentabile în anii '70; Germania a transformat bazinul carbonifer al Ruhr-ului în zona culturala (!) în '80; numai în România se insista sa se mai scoata carbune din niste exploatari secatuite si nerentabile cu metode si tehnologii din secolul al 19-lea... Între profesori si mineri se întinde un întreg spectru al truditorilor din România. De la muritori de foame, la cei care subzista; de la cei care au sansa sa plece la cules de capsuni în Spania, la cei care asteapta pensia; unii fac greva, altii renunta chiar si la acest gest. Pâna si miscarile sindicale românesti au un aer blazat, resemnat dinainte. Asta, bineînteles, atunci când nu au o coloratura politica vizibila.

Comentarii?