Alexandru Vlad face parte din categoria oamenilor pe care cel putin o parte dintre hunedoreni îi apreciaza. Pozitia avuta în guvern, fie el si comunist, i-a creat posibilitatea sa-i ajute pe cei din rândurile carora plecase. Comunist înfocat sau nu, Alexandru Vlad nu i-a uitat niciodata pe oamenii din Ghelari, satul natal, sau pe colegii din Hunedoara, locul în care a facut scoala de meserii. Acum, un batrân de 87 de ani, singur într-o casa mare din centrul vechi al orasului, Alexandru Vlad îsi analizeaza amintirile. Si sunt multe. Se gândeste la întâmplarile din viata lui, la oamenii din trecut, dar se mai uita la televizor sau citeste ziarele pentru ca tot timpul i-a placut sa stie foarte clar ce se întâmpla în jurul sau. Mintea sa de inginer priceput, memoria sa foarte bine organizata nu sunt alterate, cu toate ca ridurile de pe chip ar da de înteles altceva. Povesteste cu lux de amanunte fiecare scena importanta din viata sa. Considerat „om al regimului de trista amintire”, Vlad îsi duce viata singur, uitat, poate pe nedrept, de membrii comunitatii hunedorene.


Alexandru Vlad s-a nascut la 1918 în Ghelari, cel mai puternic centru minier din tara la acea vreme în ceea ce priveste exploatarea fierului. Primii sapte ani de scoala i-a petrecut în satul natal, dupa care a urmat Scoala de Ucenici de la Hunedoara. S-a angajat apoi ca muncitor în turnatoria combinatului de la Hunedoara iar în paralel a urmat liceul, la Deva, „Mi-a placut tare mult cartea si de-aia nu m-am lasat de scoli nici mai târziu, indiferent ca am fost în postura de cel care era învatat sau cel care învata pe altul”, spune batrânul. A început apoi razboiul. În 1939 a fost încorporat si, pentru ca avea liceul terminat, trimis la Scoala de Ofiteri de la Botosani. Nu a apucat sa o termine pentru ca a fost trimis pe front. Unele dintre cele mai clare amintiri ale sale dateaza din acea perioada, începând de la momentul cedarii nord-vestului Transilvaniei si pâna la întoarcerea acasa: „Am mers la Satu Mare si am stat vreme buna pe linia fortificata Carol al ll-lea. Ne-am trezit doar cu un ordin sa ne retragem. Parca era ieri, asa îmi aduc aminte. Românii din satele si orasele prin care treceam ne implorau sa nu-i lasam de izbeliste. Unii dintre unguri ieseau cu drapelul Ungariei în poarta si ne huiduiau”. Pentru Alexandru Vlad a urmat calvarul frontului rusesc. Aici a avut comanda postului de transmisiuni al Regimentului 92 – Infanterie, însa le-a cam facut pe toate, de la motociclist, pâna la infanterist, cercetas sau santinela. Functia pe care o detinea l-a ajutat însa sa aiba grija de consatenii sai cu care se întâlnise în armata. Pe multi i-a plasat în spatele liniei întâi, ca sa nu fie expusi minut de minut gloantelor, sau obuzelor. Batrânul de acum era de fapt un tânar „sergent - elev” – om cu grad destul de înalt dupa cum era atunci organizata armata fiind, de fapt, locotenent în devenire si având uneori chiar si atributii de maior. Povestirile sale din acea perioada ar putea constitui oricând scenariul unui film de actiune de succes, mai ales ca Alexandru Vlad le spune cu lux de amanunte. Stie si acum exact cum tavalugul rusesc scapat din blocada de la Stalingrad înghitea tot ce întâlnea în cale, îsi mai aduce aminte de gustul orezului luat de la cai si mâncat de soldati, ori de câmpul de coceni de varza pe care, când l-au întâlnit, ostasii români l-au „devastat” mâncând cocenii de parca ar fi avut parte de o friptura în toata regula. Îsi aduce aminte mai ales de soldatul „Pupeza”, cel care era de fapt umbra lui cu statia radio de 20 de kilograme în spate, precum descrie amanuntit imaginea picioarelor sale ramase fara piele pe degete dupa ce si-a scos o data cizmele din cauza ca nu mai putea suporta durerea degeraturilor. Pataniile lui Alexandru Vlad pe front fac ca Noaptea de Anul Nou, dintre ‘42 si ‘43, petrecuta într-un spital de campanie nemtesc din Crimeea, numarând 25 de purici pe un singur picior sa fie doar o istorioara amuzanta. Este si normal. Imaginile de camarazi secerati de rafale de mitraliera sau spulberati de obuzele trase de altileria ruseasca sunt cele care înca-l mai domina atunci când se gândeste la razboi. Spre sfârsitul lui 1943, dupa ce a fost ranit la sold de o schija, s-a întors la Hunedoara. S-a facut bine dar nu a mai vrut sa vada ororile razboiului asa ca a încercat sa se reangajeze la combinat. Acolo i s-a spus ca poate sa-si reia slujba daca aduce o caruta cu grâu. Cum parintii sai nu aveau de unde sa doneze grâu, a renuntat la idee. Pâna la urma a plecat la Brasov, la fabrica de avioane. De aici a fost trimis pentru specializare în Germania, unde a petrecut un an. Aici a constatat ca repetitia este „mama rigorii nemtesti”. „Multi erau acolo care se credeau mai destepti, dar succesul lor, când vine vorba de inginerie, sta doar în faptul ca un om este pus sa faca acelasi lucru sau aceeasi piesa ani la rând, si face un singur lucru, nu mai multe”. Dupa razboi nu a mai fost nevoie de el la fabrica de avioane. S-a angajat ca maistru la societatea de linii ferate din Simeria. În 1949 a absolvit Institutul Politehnic din Bucuresti. „Pentru ca parintii mei erau tarani simpli, eu am fost considerat ca având „origine sanatoasa”, înscris în partid si promovat destul de rapid. Spre norocul meu am avut prea putin de-a face cu politica”, spune Vlad. În 1950 ajunge director adjunct în Ministerul Energiei (institutie care avea în portofoliu toate sursele de energie, plus sectorul transporturilor). Aproape imediat a gasit o modalitate de a-si ajuta oamenii pe care i-a lasat acasa. A tras sforile si-n câteva luni 48 de localitati din Hunedoara au fost electrificate, majoritatea sate din Tinutul Padurenilor, de unde se trage. „Am facut asta fara ca oamenii sa fie nevoiti sa dea vreun ban; tare m-am bucurat când am vazut ca se poate”. Dupa câtiva ani a ajuns consilier cu rang de ministru, ocupându-se de tot ce însemna resursa de energie. N-a uitat ca este hunedorean si a riscat chiar puscaria pentru orasul în care si-a început instructia profesionala. „Pe la mijlocul anilor ‘60 venise Raceanu prim-secretar la Hunedoara. La judet era sef Vichente Balan. Cu cei doi am pus la punct un cod pe care-l stiam numai noi trei. Raceanu stia sa ceara, iar eu îl învatam cum sa ceara, iar Balan îmi transmitea mie care era problema. Asa am facut ca în Hunedoara sa se livreze gaz metan si-n locuintele oamenilor. La acea vreme era absolut interzis sa folosesti gazul metan pentru altceva decât pentru productia industriala, dar în acte noi am trecut o cota de câteva milioane de metri cubi, simplu, ca „Hunedoara 2”. Când eram întrebat ce-i aia „Hunedoara 2”, raspundeam simplu ca e o alta linie de productie la combinat. Daca aflau, ma bagau pe loc la puscarie. Norocul meu ca n-au aflat”.


Una dintre cele mai mari multumiri ale lui Alexandru Vlad este însa faptul ca a reusit sa-l convinga pe Ceausescu sa nu construiasca o centrala atomo-electrica dupa tipul celei de la Cernobâl. „În anii 70, România începuse deja discutiile cu Canada pentru realizarea centralei atomice de tip Kandu, care trebuia sa se ridice la Hârsova, dar, pâna la urma, a fost mutata la Cernavoda. Rusii faceau însa presiuni sa facem si o centrala cu uraniu îmbogatit, pe modelul celei de la Cernobâl. Ceausescu cedase. Vroia sa-i împace si pe rusi si sa facem si centrala lor la Strajesti, pe Olt, sfatuit de specialistii care sustineau ca este bine sa avem una si de acest tip, macar pentru experimentare. Între timp se formasera doua tabere în rândurile specialistilor, unii pro si altii contra modelului rusesc. În 1978, am fost trimis cu o delegatie întreaga la Moscova, sa discutam detaliile cooperarii. Rusii ziceau sa le dam noi uraniu si sa-l îmbogateasca ei, iar noi sa platim totul. Eu le-am raspuns clar si-n fata ca le-a ajuns cât uraniu au luat în anii 50, iar ei s-au justificat ca l-au luat ca sa faca bombe cu care sa ne apere de imperialisti, moment în care eu am replicat „Care imperialisti?”. Ceausescu tocmai facuse vizita în SUA. Apoi au încercat sa ne vânda centrala la un pret de trei ori mai mare decât cel al pietei. Am gasit însa într-o revista pretul real, publicat tot de rusi. Am raportat la Bucuresti, în fiecare noapte, vreme de trei saptamâni, prin telegraful ambasadei României la Moscova si am aratat tot timpul de ce nu trebuia sa facem centrala ruseasca”, povesteste Alexandru Vlad. Acesta mai spune ca, pâna la urma, Ceausescu a lasat discutia referitoare la centrala în suspans. În 1986 s-a produs dezastrul de la Cernobâl, iar în vara aceluiasi an, pe parcursul unei vizite la centrala de la Cernavoda, dictatorul l-a vazut pe Vlad si i-a spus zâmbind satisfacut: „Nu mai stiu cum te numesti, dar tu esti ala care n-a vrut sa facem centrala ruseasca!”. Retras de aproape 20 de ani la casa lui din Hunedoara, Alexandru Vlad spune ca-si duce batrânetile destul de linistit. La masa lui de lucru îsi petrece o buna bucata din timp. În sertarele biroului de lemn de nuc sunt bine ordonate, pe plicuri si capitole, fotografii si documente din viata sa. Acest mod de organizare l-a ajutat foarte mult sa publice o monografie destul de voluminoasa a comunei Ghelari, locul sau de bastina. Este abonat si acum la câteva ziare centrale. Nu ridica în slavi comunismul, pentru ca este constient ca elanul prostesc al acelor vremuri a distrus mii de vieti, dar nici nu lauda vremurile mai noi pe care a apucat sa le traiasca: „Eu am trait în capitalism si înainte de venirea comunistilor, si stiu foarte bine ca-n capitalism sunt câtiva foarte bogati si destul de multi saraci lipiti. Diferenta este ca-n comunism parca saracii traiau mai bine”, ne marturiseste Alexandru Vlad, care adauga, totusi, ca, dupa parerea sa, în noua Românie capitalista mai sunt sperante de mai bine si pentru cei multi.