De doua dintre aceste demersuri ne vom lega în saptamâna în curs si în urmatoarea. Ele merita atentie, atât sub aspectul episoadelor prin care s-au manifestat în ultimele saptamâni, cât si din perspectiva relevantei finalizarii (sau esuarii) lor în planul cotidianului si viitorului patriei noastre dragi. Le amintim laolalta, pentru a le lua pe rând. Câteva indicii în ceea ce le priveste: sunt definite, nu numai la nivel popular, ci chiar prin lege, ca „sectoare prioritare”. Înglobeaza destula cantitate de intelectualitate a tarii si au si vor avea un cuvânt greu de spus în ce priveste aducerea pe cele mai înalte culmi ale dezvoltarii sanatatii mintale, a celei morale si fizice a poporanului român. Cei care presteaza în sânul lor se numesc medici, iar altii se intituleaza dascali. În genere, parvenitul tranzitiei, fie el afacerist cartonat, fie el politician îmbuibat, nu da doi bani pe insii respectivi. Sunt huliti de restul lumii pentru cât sunt de „corupti”, iar fiece debut de lupta contra acestui flagel – indiferent de puterea politica aflata la conducerea neamului la un moment dat – înghite, asa de încalzire si numai de ochii lumii, câteva exemplare care au întrecut masura. Vorbim, deci, de Educatie si Sanatate. De o educatie lipsita de fond si o sanatate grevata de precaritate. Cu siguranta ca toamna lui 2005 a reprezentat cel mai agitat moment pentru sindicalistii din învatamânt. Cu siguranta ca, sa recunoastem, Guvernul Tariceanu a avut nesansa unicat sa se confrunte cu ceea ce s-ar fi putut încheia printr-o înghetare de tot dragul a anului scolar. Cu consecintele sale relativ impredictibile. Totul s-a sfârsit într-un târziu. În mare, fondul problemelor nu pare sa fi suferit o prea intensa atingere. Declansarea conflictului de munca din educatie a avut doi vectori sentiali. Acestia sunt dati de revendicarile sindicale, pe jumatate, iar acestea pe sfert, satisfacute. Bani pentru infrastructura sectorului si finante suplimentare pentru buzunarele gaurite ale profesorimii tot mai nestimulate sa presteze la catedra. Asa ar arata cele doua borne. Din noianul de revendicari, a fost satisfacut primul calup. O satisfactie, însa, pe jumatate deplorabila, în conditiile în care angajamentele finaciare luate de Executiv nu sunt cuprinse în legea bugetului pe anul viitor. Un motiv în plus de circumspectie, în masura în care nici macar prevederi elementare stipulate în Legea Învatamântului nu sunt transpuse în realitate. Pe de alta parte, cele câteva monezi în plus oferite la salariile microscopice ale angajatilor nu vor face decât sa perpetueze la un infinit deja exersat starea mizera în care se complace un sistem unde reforma înseamna cârpeala, iar stupizenia si interesele variilor nehaliti care l-au condus de la Revolutie si pâna în prezent reprezinta normalitatea unei ordini de zi greu amendabile. Nu este nici o repetare în reluarea, astazi, a temei în speta. Esecul grevei profesorale, laolalta cu lipsa unei strategii guvernamentale de reforma bine gândite si-au regasit prelungirea în actualitatea ultimelor trei saptamâni. O luam, însa, pe rând. Înainte de toate, trebuie remarcat ca, desi este cert ca posibilitatile pungii guvernamentale sunt tot mai limitate, necesitatea decolmatarii bazinului în care se scalda educatia nu a fost pe deplin înteleasa la nivelul birourilor din Palatele Victoria si Cotroceni. Negociatorii guvernamentali si-au axat întregul discurs pe ideea „finantarii de proiecte”, facând înca o data apel la „bunul simt” mioritic al grevistilor în ceea ce priveste marirea veniturilor proprii. Or, cresterile salariale ar trebui sa prezinte tot atâta importanta pentru reforma, pe cât îl constituie dotarea cu calculatoare si alte acareturi de acest gen a scolilor de pretutindeni. Motivarea ramânerii în sistem, dar si a intrarii în el a celor calificati si bine pregatiti ar fi trebuit sa atraga mai multa atentie din partea tuturor. Careul de lideri nationali ai sindicalistilor din învatamânt a perorat îndelung pe aceasta tema. Cei patru crai nu au putut, însa, obtine mai mult decât firimiturile de procente cu zecimi în coada. S-a întâmplat si pentru ca, în ciuda tacerii care împresoara acest subiect, liderii-negociatori au si ei pacatele lor. Si ele i-au însotit, îi însotesc si o vor face si pe viitor, periclitând succesul. Pentru foarte multi a parut bizara unitatea în cuget si simtiri cu care si-au jucat rolurile cele patru mari confederatii din învatamânt. Multora li s-a parut suspecta înversunarea cu care, mai mult ca niciodata, sefii sindicatelor din educatie si-au jucat cartea în fata guvernantilor. De ce tocmai acum, cum de a fost posibila o asa convergenta în actiune a celor patru chiar anul acesta, etc, au rasunat unele voci. Din pacate, intuirea unor implicatii politice ale grevei a slabit puternic forta întregului demers. Facând abstractie si de asa ceva, ramâne de remarcat ca istoria ne pune la dispozitie destule pilde pentru a trage învatatura ca nu vei obtine niciodata într-o luna ceea ce ai ratat timp de 15 ani. Este si cazul de fata. Dupa ce s-au tradat unele pe altele ani la rând, confederatiile din educatie au jucat strâns hora în 2005. Rezultatul se vede. Lipsa de cojones din perioada ultimilor ani i-a facut sa plateasca înca o data, acum când ar fi crezut ca amenintarile, recitate la unison, cu înghetarea anului scolar vor avea efectul scontat. A pierdut, în schimb, reforma. O reforma care, laolalta cu infuzia de capital, ar trebui sa se lase si cu erbicidarea mafiei din inspectoratele scolare si expulzarea a nenumarate specimene aciuate în posturi caldute înca de pe vreme Împuscatului. Colac peste pupaza, însa, scoala a reaparut în ultma perioada în discursul public. Este vorba de asa-numita guerila din unitatile de învatamânt. Printre „raniti” se numara, dimpreuna, elevi si profesori. Taxe de protectie, razbunari de cartier si elevi si eleve deveniti precoce pesti sau „artiste” porno, toate au patruns în curtea scolii si în salile de clasa. Fenomenul nu este nou, însa. El a devenit doar mai vizibil. Si spune multe, foarte multe, despre metastaza în care, încet, dar sigur, intra acest „sector prioritar” al natiei valahe. Somnul ratiunii naste monstri, se spune. Însa, totul începe de la monstruleti. Iar acestia se vor înmulti iepureste pe viitor. Premisele sunt cât se poate de reale. Conditiile existente le asigura un mediu propice de dezvoltare. Iar masurile, ei bine, ele pot sosi când va fi prea târziu.

Comentarii?