Cu buzele întinse pâna devin o dunga de-a latul fetei, cu ochii jucând-i în cap, batrânul tine în gura licoarea si o plimba printre dinti. O data, de doua ori… Se opreste brusc, fixeaza un punct numai de el stiut, iar apoi lasa sa curga pe gâtlej, în jos continutul gurii. Scoate un sunet de satisfactie, mijeste un zâmbet si ramâne cu gura cascata. „Na, ma, asa se gusta tuica!”, zice cu naduf, stergându-si dintr-un reflex buzele, deja uscate. Cu spatele îndoit de trecerea vremii, cu chipul brazdat de cute adânci, care însa nu-i dezvaluie deloc vârsta pe care o are, nea Culita, se scutura de râs pe scaunul asezat lânga masa din bucatarie. A mai facut o demonstratie de degustator de tuica si, drept recompensa, îsi mai toarna un pahar de licoare. Închina cu ceilalti, pentru noroc si sanatate, si da pe gât jumatate din tuica din pahar. E nonsalant, vesel si gata de vorbe. Despre viata lui de tuicar, de zeci de ani, fara griji pentru ziua de mâine. Cunoaste atât de bine tainele tuicaritului, crede în ele cu taria licorii pe care o prepara, încât schimbarile cu care este amenintata breasla celor ca el de Uniunea Europeana par doar… simple povesti.


Suparat ca venirea iernii, desi asteptata, îl tine „pe sec”, pentru ca a înghetat apa, iar de facut tuica nici nu poate fi vorba, nea Culita, din Gura Gârzii, comuna Criscior, pe numele sau adevarat Nicolae Glava, e, totusi, bucuros de oaspeti. Ne invita sa ne încalzim în bucataria casei si vorbeste fara încetare. Îsi mâna nevasta sa aduca bautura din beci, îsi trage un scaun lânga musafiri si deja se simte în largul lui. Are 73 de ani si este cel mai cunoscut cazangiu din zona. E putin mânios, când îl întrebam de cazan. Ar vrea sa-l arate, sa se mândreasca cu el, dar caldarea e montata undeva, pe deal, în asteptarea unui foc aprig aruncat sub ea, care sa „bolboroseasca” borhotul. De n-ar fi apa înghetata, tuica ar lua mintile celor adunati în jurul cazanului, ca e licoare a dracului. Pentru nea Culita, ispita a fost nasul sau. Acesta avea un cazan de tuica, din cupru, din care fructele, fie prune, mere sau pere, ieseau sub forma unui lichid tare, foarte aromat, numai bun sa-ti aprinda sângele în vine sau sa te trânteasca la pamânt, daca-i nesocotesti puterea. „Nasu` meu nu avea copii, iar de multe ori ma chema sa merg cu el la facut tuica. La batrânete, era cam bolnav si mai mereu mergeam sa-l ajut. Faceam tuica pentru toti, si pentru CAP, cu toate ca eu nu eram membru. Din cauza asta, or încercat si sa-mi ia cazanul, prin anul 1987. Dar nu le-o mers cu mine. Eu sunt tuicar si stiu sa-mi fac meseria. Într-un an, am dat la stat sapte tone si jumatate de tuica. Am fost cel mai bun din tara”. Nea Culita are o locvacitate de te „lasa masca”. Povesteste cu placerea unui narator de prima mâna, iar cei 73 de ani se duc pe apa sâmbetei, doar din vorbele batrânului. Maiestria sa în arta tuicaritului i-a adus lui nea Culita si o norma la CAP, cu toate ca nu era colectivist defel. „Mai munceam pe la câmp, la CAP, dar n-am fost membru. Pentru cazanul asta, am primit norma si acu iau si pensie de agricultura”. Dupa moartea nasului sau, nea Culita si-a cumparat o caldare de tuica. A cumpa- rat-o înainte de 1989, cu o avere: 35.000 de lei, contravaloarea unei jumatati de Dacie. Dar merita. E de fabricatie nemteasca, din cupru si la achizitionare avea deja o vechime de 40 de ani. Batrânul face si acum tuica în ea, cu toate ca i-a înlocuit de doua ori fundul, tocit de sâmburii fructelor si de pala flacarilor. Caldarea are o capacitate de 180 de kilograme, iar nea Culita n-ar renunta la ea decât în schimbul a cel putin 45 de milioane de lei. Scump. Batrânul îsi umple din nou paharul. Si al lui si al oaspetilor. Pe masa, sunt doua sticle, ambele cu tuica, dar diferenta dintre licori e ca de la cer la pamânt. Într-una e ceva de culoarea zaharului ars, iar privelistea ei aduna saliva în gura oricarui bautor. E apetisanta, dar… e frectie. „Asta-i pentru musafirii nepoftiti, pe care vrei sa-i ridici mai repede de la masa. E tuica cu zahar ars. Bautura pentru muieri”. Are mai putin de 30 de grade. Dar eu nu beau. Sticla ramâne neatinsa, pentru ca oaspetii sunt bineveniti. Nea Culita pune mâna pe cealalta sticla, una cu gâtul subtire, umpluta pe jumatate cu un lichid alb-galbui, cu o salba de margele. Miroase puternic a pere. Parca le ai în fata, numai bune sa gusti din ele. Batrânul umple paharele si bautorii închina, iar apoi degusta tuica. E o „întoarsa” de pere, de 50 de grade, facuta în cazanul lui nea Culita. Taaare! „Nu-i asa ca parca simti para în gura? Asa se face tuica buna, întoarsa”, zice batrânul. Desi e numai buna pentru orice bautor, care apreciaza o tarie de calitate, tuica de pere e semn de an prost… la prune. Asa a fost si 2005. Dar si ceilalti de dupa 2000. Desi zona e cunoscuta pentru productia de prune, în ultimii ani, satenii din Criscior si din comunele apropiate, au baut mai mult tuica din mere sau pere, iar cazanul lui nea Culita a „nascut” licoarea pentru majoritatea. Daca oamenii fac tuica din pere sau mere, taria asta e si plata lui nea Culita. Daca e din pruna, semn de an manos, în caldarea tuicarului bolboroseste, la foc încet, borhotul aromat, tinut, timp de doua luni, în niste butii imense, la fermentat. Dupa o ora si jumatate, din caldarea cu 180 de kilograme de borhot, curg pe alambic cam 30 de litri de tuica „neîntoarsa”. Buna pentru cei amatori de baut, ore întregi, de ameteala lenta, dar, de multe ori, nascatoare de conflicte. „Neîntoarsa” de pruna e buna si pentru cosasi sau mâna de lucru „omenita” de cei care au tocmit-o. Nu te îmbeti repede de la ea, iar cei care „duc” mult au de muncit. „Lumea face si tuica de prune si întoarsa si de aia neîntoarsa. Depinde. Ît` trebe mai multe prune, daca vrei sa faci multa întoarsa, ca din aia neîntoarsa, dupa înca o fierbere, mai ramâne jumatate din cantitate”. Nea Culita îti dezvaluie arta cu mândria celui care stie multe si nu se teme de cei care, poate, stiu si mai mult. Vorba-i curge lina, când îti povesteste periplul sau de zeci de kilometri, alaturi de caldarea sa veche, dar nepretuita, carata pe dealuri cu carute de cai sau boi tocmite special. E povestea unui mestesug cunoscut, pastrat si mostenit din mosi-stramosi. E viata lui nea Culita, cel care face vatra focului sub caldarea de borhot, îi struneste flacara prea puternica cu o cana de apa si vegheaza nasterea vaporilor de tarie. Noaptea, pe deal, în fiecare toamna, batrânul tuicar, alaturi de un om tocmit ca ajutor, scoate alcoolul din fructele fermentate. Manânca pe fuga, din propria traista, sau din oala oferita de cel care asteapta tuica, doarme si nu prea. Învelit cu un pled, culcat pe lemnul butii rasturnate pe o parte, cazangiul se zbate în vis, cu fata rosie de caldura focului, vâlvataia de sub caldare. A învatat sa doarma iepureste, pentru ca tuica, ca si banul, e ochi al dracului, numai buna de furat. Trebuie sa-si pazeasca leafa, pentru ca, în breasla tuicarilor, munca e platita în natura. Trei litri de tuica pentru fiecare caldare. A zecea parte din licoarea obtinuta din 180 de kilograme de borhot. Cam 60 de kilograme pentru nea Culita. Leafa pe anul asta. Putin. Pentru aceeasi cantitate plateste impozit la stat.

Dintr-o productie buna de prune, mere sau pere, ies si peste o suta de litri de tuica, pe care taranul o vinde bine, ca de baut se bea peste tot. Cam 70.000 de lei litrul, aia „neîntoarsa” si 120.000 de lei litrul de tuica „întoarsa”. Omul scoate ceva profit, e multumit, iar anul viitor, daca da Domnul fructe, poate face mai multa tuica. Toate aceste lucruri se vor schimba de anul viitor, când, dintr-o livada plina de fructe „alcoolice”, taranul nu va putea sa produca, pentru consumul propriu, mai mult de 50 de litri de tuica sau rachiu/ an, neaccizate, fata de 300 de litri/an, cât prevede legea în acest moment. Aceasta este una dintre prevederile Codului Fiscal care va intra în vigoare în 2006 si una dintre directivele Uniunii Europene. Tot o amintire va deveni si tuica „întoarsa” pentru ca, aceeasi aliniere la standardele UE impune producerea unei tarii de cel mult 40 de grade, nu de peste 50 de grade, cât are o licoare „întoarsa”. Nea Culita a auzit si el de Uniunea Europeana. Ar minti daca ar zice ca nu vrea sa ajunga si el acolo. Cât priveste regulile de mai sus, batrânul n-are habar de ele. Nici nu vrea sa afle mai multe, dar accepta sa i le spun. Mijeste ochii si îl apuca râsul. „Ce vrea si Uniunea asta Europeana! Tuica poa` sa fie si mai lunga si mai tare. Cum vrea omul. Cine sta sa o masoare la tarie? Statul? Nu cred. Iar taranului care are prune pentru 100 de litri de tuica, daca-i impui sa faca doar 50 de litri, anul viitor, nu mai culege nici o pruna. Le lasa în pom sa se usuce. Daca nu, sa duce si sa ascunde, undeva, lânga un pârâu, si face tuica clandestin. Asa, sa nu stie nime. Asta vrea Uniunea Europeana?”.