Săptămāna 15 – 21 decembrie 2005, numărul 164

CRONICA GRI

Locul fiecaruia

de Bogdan Barbu

Nu mai departe de saptamāna trecuta, mergānd pe un drum de tara, cineva cu care eram īn masina a exclamat cu naduf: „Uite cāte cāmpuri īn paragina! Pe vremea lui Ceausescu nu gaseai petec de pamānt nelucrat!” Da. Este adevarat. Atunci erau obligati sa lucreze īn agricultura elevii, militarii īn termen, studentii, functionarii; taranii fusesera adusi la oras, pentru a construi o Romānie industrializata. Transplantati īn combinate chimice ori metalurgice, pusi sa sape īn mina, adusi ca salahori pe santiere, īn constructii, truditorii pamāntului si-au cam uitat īndeletnicirea de veacuri – cea care este, īn fond, menirea lor: cultivarea pamāntului si/sau cresterea animalelor. Dupa Revolutie, multi s-au repezit sa īsi ia īnapoi pamāntul confiscat de regimul comunist. Majoritatea dintre ei - mai sunt si exceptii - au reusit sa si-l capete, cu acte īn regula. Putini, īnsa, au stiut si ce au de facut cu el. Nu au rasarit, cum se asteptau proaspat (re)īmproprietaritii, averi spectaculoase din cultivarea pamāntului; orasenii metamorfozati peste noapte īn tarani au renuntat la agricultura, si-au vāndut ori si-au concesionat pamāntul; unii s-au multumit cu cāte o casa de vacanta la tara – si cam asta a fost tot. Tribul fermierilor post-decembristi a scazut ca numar la fel de repede precum crescuse la īnceputul anilor '90, dovada ca vorba „la fotbal si la agricultura se pricepe toata lumea” e fara acoperire. Pamāntul arabil, īnsa, a ramas īn mare parte nelucrat. Pomii din livezi au fost taiati pentru lemn – un jaf de o barbarie inimaginabila. Animalele au fost taiate si vāndute, ca acum o mie de ani īnaintea unei invazii de proportii. La ordinea zilei – importul. Romānia a ajuns sa importe grāu si carne! (Am importat noi, culmea ridicolului, si sare si apa minerala, desi avem din ambele cele mai mari resurse din Europa). Nu s-a facut nimic pentru redresarea agriculturii romānesti – poate pentru motivul esential ca nu are cine sa o faca. Nu mai avem tarani. Cu oameni de la oras, liberi īn week-end, pamāntul nu rodeste. Asadar, cine sa faca agricultura īn Romānia? Mai sunt pensionarii de la sate – atāta timp cāt vor mai trai si acestia. Pe urma? Departe de mine gāndul de a apela cineva la solutia drastica a lui Diocletian, īmparatul din epoca tārzie a Imperiului Roman, cel care a legat pe viata de meseria lui pe fiecare taran, mestesugar, negustor si pe descendentii acestora. Dar era infinit mai bine ca, „pe vremea lui Ceausescu”, sa fi fost lasat fiecare la locul lui; elevii si studentii la carte, taranii la sate, muncitorii īn uzine, militarii la oaste. Asa, cu agricultura s-a ajuns acum īntr-un impas, din care, o spun sincer, nu vad īn perspectiva nici o iesire.




Săptămāna 15 – 21 decembrie 2005, numărul 164