Săptămâna 22 – 28 decembrie 2005, numărul 165

EDITORIAL Dupa 16 ani... de Ştefan Ciocan Bucuresti, vineri 22 decembrie 1989, ora 7. Aceeasi voce pe care o auzeam de pe vremea când ma trezea bunica sa plec la scoala în clasele primare, ne saluta vesela din difuzorul aparatului Sokol. „Aici Bucuresti – România. Ora exacta!” Au urmat cinci ticaituri apoi...: „A fost ora sapte. Ascultati radiojurnalul prezentat de Rodica Madosa si Coca Cozma Teoharie”. Cei doi prezentatori, plictisiti, ai radiojuralului nu sufla o vorba despre evenimentele petrecute în noaptea care tocmai a trecut. Nimic despre Timisoara, nimic despre Marea Adunare Populara din Capitala degenerata într-o manifestare anticeausista. Stiri banale despre oamenii muncii care însufletiti de directivele celui de-al XIV-lea Congres al PCR... si despre „noua revolutie agrara”, despre pregatirile taranilor cooperatori pentru iarna si araturile de toamna încheiate pe întreaga suprafata a tarii înainte de termen. Am crezut ca totul s-a sfârsit. O noua zi începea asa cum începeau toate, de mai bine de 20 de ani. O zi banala, mohorâta, în ajunul unor sarbatori anoste în care Mos Gerila, impostorul care-l înlocuia pe Mos Craciun, trebuia sa aduca cadouri rationalizate. Sarbatori de care nu ne puteam bucura, fiind mult prea obositi din cauza permanentei „construiri a socialismului”. Cu câteva ore înainte, în fata salii Dalles tancurile armetei au spart baricada ridicata de revolutionari si au trecut peste oameni. Tinerii satui de dictatura lui Ceausescu au preferat sa stea în fata senilelor ucigase decât sa mai rabde ineptiile regimului comunist. Am plecat din fata Teatrului National cu câteva minute înainte ca trupele securitatii si ale armatei sa evacueze Piata Universitatii. Am avut noroc sau ghinion? Nu puteam sa-mi definesc sentimentele din cauza noptii deosebit de tensionate pe care am petrecut-o în Piata Universitatii, acolo unde, cu câteva luni dupa Revolutie, emanatul Ion Iliescu ne facea „Golani” si ne lasa sa fierbem în „suc propriu”. La radio programul de stiri s-a încheiat asa cum a început, pe un ton optimist. Am crezut ca totul a fost în zadar, ca tinerii din Piata Universitatii au murit degeaba si ca Timisoara va intra în istorie ca un oras unde un grup de huligani au devastat magazine. Nimic nu avea sa se schimbe în România. Ceausescu îmi parea un nemuritor care avea sa ne îngroape pe toti. Si totusi... dupa câtva timp, în care am încercat zadarnic sa adorm si sa uit de cele traite în cursul noptii, acelasi radio Sokol anunta sinuciderea generalului Milea. Un comunicat care m-a trezit la realitate. Înseamna ca undeva în palatele lui Ceusescu se întâmpla ceva. Revolta nu a ramas fara urmari, mortii din Timisoara si cei ucisi cu câteva ore în urma în fata salii Dalles nu sunt niste numere într-un registru statistic. Am plecat spre centrul orasului. Când am ajuns din nou în Piata Universitatii am auzit deja vuietul care se revarsa pe strazi din fata cladirii Comitetului Central. Si dintr-o data, ca o explozie imensa de bucurie: „Ole ole, Ceusescu nu mai e!”. Dictatorul fugise cu elicopterul de pe cladirea CC-ului. „Armata e cu noi!” si „Jos comunismul” au fost primele lozinci pe care le-am auzit pe strazile Bucurestiului, în timp ce Ion Iliescu si gasca lui instruita la Moscova se pregatea sa se catere pe cadavrele celor ucisi în noaptea precedenta. Apoi a început nebunia teroristilor inexistenti. Au mai murit oameni, nevinovati si fara nici un rost. Nimeni nu stie de ce si nu cred ca va sti vreodata. Dupa 16 ani, înca revolutia nu a ajuns la sfârsit, revolutia celor tineri, a celor care au stat în fata tancurilor la Timisoara si în Piata Universitatii si nu va ajunge la sfârsit pâna nu se va afla adevarul despre evenimentele din Decembrie 1989. Comentarii?

Săptămâna 22 – 28 decembrie 2005, numărul 165