Săptămana 19 – 25 ianuarie 2006, numărul 168
|
REPORTAJ
„S`am tesut camesa Ciumii...” de Oana Bimbirica
Īnca din cele mai vechi timpuri, dincolo de imaginea lui Mos Craciun, cu sania trasa de reni, oamenii din toate zonele tarii au fost atrasi si au crezut īn fiinte de pe „ceea lume”, īn existenta mai multor dimensiuni, fiecare populata īn felul ei. Nici teritoriul judetului Hunedoara si locuitorii lui nu fac exceptie de la credinta īn stihii, desi civilizatia moderna, le-a īntrerupt acestora dialogul cu ele. Īnsa, parca nicaieri pe raza judetului Hunedoara, credintele stravechi īn fapturi „din alte lumi” nu sunt mai vii ca īn Platoul Luncanilor, locul de trecere spre cetatile dacice din Muntii Orastiei. Aici, īntr-o neobisnuita armonie, traiesc alaturi doua lumi: cea pamānteana, a oamenilor locului, si o alta, nepamānteana, a unor fiinte imateriale. Prezente dintotdeauna īn istoria locului, oamenii le respectau pe fiecare īn parte, stiind sa se fereasca de ele, atunci cānd deveneau razbunatoare si rele.
L-a alungat boala din sat Īn cladirea Caminului Cultural din Bosorod, renovata de curānd, e frig ca afara. Salile sunt pustii, dar curate, asteptānd parca un glas de nuntas si un cānt de acordeon. Īn schimb, un scārtāit de usa si un chip numai zāmbet, cu ochi lucind din spatele unor lentile de ochelari, ne īntrerupe din visat. Mariana Marian, directoarea caminului, cea care se ocupa si de mica biblioteca a satului, ne iese īn īntāmpinare si ne īmpinge spre caldura unei īncaperi pline de carti. E tānara, īnsa va fi calauzitoarea noastra prin lumea magiei, a boscoanelor si a obiceiurilor practicate, cu ani īn urma, īn aceasta zona. Īn Bosorod si īn celelalte sate din Valea Luncanilor, povestile sunt multe ca si fiintele nevazute īn care cred locuitorii, īnsa una e „camesa Ciumii”. Un lucru asemanat cu aceasta camasa nu face cinste deloc celui care-l poseda, īntrucāt e urāt, nefinisat, ca ciuma. Nu poarta īn el sāmbure de boala, asa cum ai crede dupa numele ei, si nu e menit a te īnspaimānta, cu toate ca vorba „e ca si camesa Ciumii” īsi are originile īntr-un obicei stravechi, de speriat sau īmbunat o boala aducatoare de moarte la oameni si la animale. Strigoi sau muiere de zmeu Istoria o stie Mariana Marian de la strabunica ei, Oprita Perta, iar, ulterior, de la bunicii Saveta si Toma Visa, cunoscut sub numele de Povestasul, de la pasiunea sa pentru povesti de orice fel. Ei i-au talmacit copilei rostul vorbelor si, mai apoi, al camesii, iar Mariana Marian nu s-a gāndit atunci ca, peste cāteva decenii, īmbracamintea de speriat boala va fi subiect de studii si chiar de film documentar. „Rostul camesii l-am aflat de la buna. Ea mi-a spus ca aceasta camasa se facea īntr-o singura noapte si se aseza īntre hotare, pāna la cāntatul cocosilor. „Di ce se punea, acolo, buna?”, o īntrebam eu. „Ca sa vina Ciuma s-o ie, sa sa duca cu ie īn treaba ei si sa nu mai vina la satu` nost sa omoare oamenii, vitele, si sa pagubeasca bucatele.” „ Buno, dar cum era Ciuma?” „Apai Dumnezeu mai stie cum o fi fiind ie, ca nime n-o vast-o o fi v`un feli de stirigoi, or piaza ra, o fi ca o muiere de zmeu, ca d`aia-i zāce Ciuma, si-i facem camese ca la oameni si-i ducem de māncare””. Mariana Marian reda dialogul cu „buna”, de parca s-ar petrece īn realitate si stārneste īn noi dorinta de a afla mai multe. „Eu cred ca, īn acele vremuri, oamenii de aici, din Bosorod, se temeau cel mai mult de dalac, asa se numea antraxul. Boala omora multe vite si oameni, pentru ca, din lipsa de cunostinte, dar si de medici, taranii nu stiau multe despre cum sa se fereasca de ea si o contactau foarte usor de la animale. Bunicul meu, mosu` Toma, a vazut ultima camese a ciumii, pusa īntre hotare, catre Ocolis si Chitid, prin anul 1915. Īnsa obiceiul s-a mai pastrat pāna dupa 1950, ultima camese de care īsi aduc aminte batrānii satului fiind facuta la Bobaia, īn 1960”. Camasa pentru īmbunat boala. Ce buna ar fi ea, acum, pentru rautacioasa de gripa aviara! „Boscoanele” ar putea, oare, cāstiga o batalie pe care medicii continua, sistematic, sa o piarda? Poveste cu aroma de lamāi Plecam īnsotiti de Mariana Marian pe ulitele Bosorodului. Frigul ne patrunde īn oase, ne īndoaie urechile, dar cum calatorului īi sade bine cu drumul si ascultatorului cu povestea, nu ne plāngem. O vom īntālni pe una dintre cele care a asistat, īn urma cu multi ani, la confectionarea unei „camesi a Ciumii”. Elisabeta Corobea, de 73 de ani, nu e acasa, dar nepotelul ei alearga īntr-o suflare si o aduce de prin vecini. Īmbracata ca baba Dochia, cu zeci de cojoace, batrāna īsi sprijina trupul obosit īn doua „boate”. Merge cu greutate, parca pentru a-i face īn ciuda nepotului care nu sta locului si o tot zoreste. Are un chip plin de jovialitate, iar de povestit, povesteste ca nimeni alta. Ne conduce īntr-o camera luminata, unde parfumul unui lamāi te īmbata de placere, iar, cu nepotii lānga ea, vorba-i curge lina, īn graiul local si cu ochii umezi. „ Apai, mai demult, oamenii nu stiau de doctori, de medicamente. Stiau d-estea, batrānesti. Mureau gaini, vite, o fost d-or murit si oameni. Mureau si cate doi-trei īn casa. O fost o casa une-o ramas unu sāngur din septe, tati or murit. S-atunci, cānd vedeau ca se-ncepe moarte multa printre oameni sau animale, faceu camesa Ciumii. O faceu noua femei vaduve, īntr-o sāngura sara, pāna noaptea pa la doispe, cānd trabuia sa fie deja dusa īn hotar. Torceau cānepa, o dadeau pe rāschitor, puneau firele pe vārtelnite si depanau. Apoi, tesau camesa la razboi, iar pe masura ce īnainta cu lucrul, ea era croita si cusuta. Totul trabuia facut īn cāteva ore Apoi, puneam camesa pe o hultoaie, din gradina, legat īn forma de cruce si o duceam acolo, īntre hotare, cu baietii, cu alai mare si cu muzica. Atunci, cānd am fost io la facutul camesii, ea o fost asezata īntre Chitid si Bosorod. Si dupa ce-o faceu, sa ducea boala, nu sa mai īntindea. Asa era atunci, numa ase faceu, cu buruieni, cu flori, cu ce le venea īn minte. La Sānziene, mereau dimineata si adunau flori, si cānd se betegea cineva, om ori vita, mai afumau si cu flori d-alea. Zāceau ca sa vindeca si trece. Ca-si lasa Dumnezeu māna īn ziua aceea, īn tate florile, īn tate lucrurile ce sa fac atunci.” 
Descāntec de stihie flamānda Batrāna se opreste din istorisit, īsi asaza basmaua si īsi da deoparte parul de pe frunte. O īntreb de ce nu s-a mai pastrat obiceiul camesii. Am fi avut nevoie de el acum, la pasarile bolnave si moarte din satele romānesti. Elisabeta Corobea crede cu tarie, cu tot sufletul, īn Dumnezeu. Si ciuma e data tot de el. Camesa īl īmbuna, poate, pe Domnul, ca el da boala īn vita si īn om. Povestii spuse de batrāna din Bosorod īi lipseste ceva. Magia are un gol. „Cum sa plece ciuma, doar de la o camasa? Trebuie sa-i vorbesti, ca unui om, daca tot o īmbraci ca pe om. Trebuie sa o rogi, sa o īmbunezi cu vorba. Ritualul are nevoie de un descāntec”, zic, cu nedumerire. Elisabeta Corobea mijeste ochii cu bunatate si schiteaza un zāmbet sub batista de pe cap. „Pai, īi un descāntec. Vi-l spui, cum nu? Ce mai stiu din el, ca l-am uitat. Dar ciuma, o fi sau n-o fi om, vrea si māncare. Ca din ce-am auzāt io, dar n-am vazut, unii lasau lānga parul cu camesa si un blid cu māncare si o bucatura de pita. Ca la om. Acu, nu se mai face camesa. Unele femei, cānd mor pasarile din batatura, pun o gaina neagra īn gardul ce desparte gospodaria de locul de unde o vinit boala”. Batrāna īnchide ochii, iar descāntecul ma transpune exact īn mijlocul alaiului galagios, cu vorbe si cāntec de lautari si o hultoaie cu camesa īn vārf, fluturata īn drum spre hotare. Se opresc. Sunt noua femei asezate īn jurul camesii, la lumina focului ce sparge īntunericul, cu buzele miscāndu-li-se īn acelasi ritm vrajitoresc. „Ciuma ce cutreieri sate/ Cu moarte pa apucate/ Ciuma ce iei vietile/ Si īntuneci soarele/ T`aducem camese-n dar/ Sa te-ntorci di la hotar./ Ie-ti, Ciuma, camesa tāie/ Si du boala pa pustie!/ Camesa o facui eu/ Cu lucru lu` Dumnezau/ Descāntecul tā-l spun eu/ Da` leac sa de Dumnezau./ Noi descāntam cu tarie/ Sa pleci d-aici pe vecie./ Du-te-n piatra muntilor/ Īn copita ciutelor/ Une cocosii nu cānta / Si glas de om nu descānta/ Si īt fa acolo casa/ Si īt pune-acolo masa!/ Vāntule, vāntule,/ Care lejeni frunzele/ Si misti ierburi pa pamānt,/ Adu leacu` mai curānd!/ Satu` ramāna curat,/ Si de Domnu` luminat/ De viata s-avem folos/ Īn cuvāntu` lu Cristos!”. |
Săptămana 19 – 25 ianuarie 2006, numărul 168