Ascuns într-o poienita de pe o culme a versantului sudic al Apusenilor sade un catun numit simplu „Codru”. Printre casele „aruncate” ici - colo, cum s-a gasit câte o palma de pâmânt mai neteda, trece cu pasi hotarâti, dar în liniste, ca o naluca, o silueta de om tânar. Subtire, ascunsa dupa o pereche de pantaloni „de trening”, o geaca de fâs veche si o caciula groasa trasa pe ochi îsi vede de drum fara ca nimeni s-o-ntrebe nimic. De fapt, nici nu prea are cine. E iarna grea, iar în cele noua gospodarii nu sade aproape nimeni în timpul asta al anului. „Naluca” îsi vede de drum. Se duce tintit spre casa de la marginea poienitei, unde e si balta cu peste. Intra în ea si acolo ramâne... pentru o vreme.


Dupa jumatate de ceas, „naluca” iese din casa si se-ndreapta spre lemnar (locul în care lemnele de foc sunt taiate, ori crapate, pentru a încapea în soba - n.r.). În satul din luminis nici vorba de alta metoda de încalzire decât vechea soba cu lemne, iar afara e un frig ce face si zapada sa fie tare ca un bolovan. Loveste cu putere cu toporul. Butucii se crapa dupa voia securii într-o clipita, de parca toporul ar fi mânuit de un taietor de lemne profesionist. De-aproape acesta nu este nici vânjos, nici murdar si nici macar... barbat. De sub caciula cazuta mult peste frunte rasar doi ochi mari si negri, iar fularul cazut pe-o parte lasa sa se vada chipul unei fete. Se opreste din crapatul butucilor, se uita la noi, iar ochii mari si negri i se deschid si mai mult. Aproape ca nu-i vine sa creada: „Straini! În toiul iernii? În satul asta uitat de lume?”. Din politete, totusi, renunta la a se mai freca la ochi si raspunde timid la salutul „intrusilor”. Este Melania Belea. În Codru, toata lumea îi spune însa „Oprenuta”, dupa Opreana, cum o chema pe bunica ei, trecuta pe lumea cealalta, cu un an si jumatate în urma. Melania are 26 de ani. Bunica ei, Opreana, era nora lui Mârza, fiul adoptiv al lui Todoran, cel care a întemeiat satul cu mai bine de un veac si jumatate în urma. Familia s-a înmultit mai ales în ultimele decenii, dar Melania este printre putinii „copii” ai neamului Mârza care mai vin, fie iarna, fie vara, în Codru. Daca o întrebi pe „Oprenuta” de ce alege sa stea în pustietate, aproape ca se revolta. Politetea o face însa sa-si stapâneasca foarte bine nervii si sa raspunda în cel mai dulce grai al motilor: „No, acuma. Sa stii ca asta-i locu’ meu pa pamânt. Tot ce-i aici mi-i cunoscut si parca ar fi al meu si eu al lui. Am fost si-n tara si dincolo dar niciunde nu-i ca aici. Aici am crescut. O iarna întreaga am stat cu buna aici si trei luni am fost numa’ noi doua. N-o venit nimeni sa ne vada si ne-o fost foarte bine”. În Codru nu exista scoala, asa ca de mica, din clasa l, Oprenuta a trebuit sa plece la oras. Îsi aduce aminte ca nu prea putea sa deschida abecedarul fara sa se gândeasca la casuta din poienita de pe culme, la vacutele din grajd, la jocurile cu verisorii ei, sau la reprizele de sanius prelungite pâna noaptea. Vacantele si sfârsiturile de saptamâna îi mai alinau dorul de casa bunicilor. Cu ochii pe calendar, socotea zilele ramase pâna când va merge din nou acasa, la locul ei pe Pamânt. Melania Belea a crescut asa, între Orastie, orasul în care munceau parintii ei iar ea trebuia sa învete carte, si Codru, satul la care se gândea în fiecare zi. A terminat liceul si s-a angajat. A avut mai multe slujbe. Pentru o vreme a muncit chiar si-n Germania, ca „ajutor în casa”. S-a întors în România si nu a zabovit prea mult în oras ca a si urcat în satul dupa care tânjea atât de mult. Nevoia o va împinge sa plece, anul acesta, din nou, la lucru, în Germania, dar este hotarâta, tot timpul se va întoarce acasa, la Codru. Iar motivele sunt pe cât de simple, pe atât de sufletesti: „Aici simt cu adevarat ca sunt si eu om. Sunt aproape convinsa ca am un rost pe Pamânt si ma încânta faptul ca sunt o parte mica dintr-o minune mare, care este Natura, iar Natura se exprima cel mai bine aici, la Codru. În plus, ma simt o persoana mult mai bogata prin simplul fapt ca am ocazia sa vad, sa simt si sa gândesc ce altii nu au ocazia niciodata, indiferent în ce restaurante ar lua masa, în ce masini de lux s-ar plimba, ori în ce vile de cinci stele ar locui”. De fapt, pentru Oprenuta nu a fost de ajuns sa locuiasca în casa bunicilor din Codru ca sa se simta mai aproape de perfectiunea naturii si nici faptul ca, de exemplu, din odaia ei, pe fereastra putea sa vada cerbii care veneau sa bea apa din balta cu peste din spatele casei. Si-a facut ea o casa a ei în fundul ograzii, foarte aproape de un colt de padure de fag. E drept, casa e din nuiele de alun si paie, dupa modelul unui iglu. Se întâmpla cu doi ani în urma, si doua veri la rând a dormit în ea, ca sa auda si sa simta mai bine tot ce e în jur, iar prietenele sale de la oras au avut si ele ocazia sa experimenteze somnul în „iglu-ul” din alun si paie pe care-l va reamenaja la vara, când va veni, înapoi, acasa, tocmai din Germania. „Fie ce-o fi, da’ io la locul asta n-am sa renunt pentru nimeni si nimic”, adauga tânara hotarâta. Ce simte Oprenuta pentru Codru, satul pe care-l considera „cel mai frumos dintre cele mai frumoase lasate de Dumnezeu pe Pamânt”, dovedeste ca a mostenit cât se poate de bine placerea si multumirea de a-si duce viata în acest loc, aceeasi placere si multumire pe care au avut-o mare parte dintre stramosii ei.


În a doua jumatate a secolului al XlX-lea, un anume Todoran a hotarât ca, decât sa mai mearga din Sacarâmbu pâna la terenurile sale situate spre est, aproape de Geoagiu, mai bine-si face casa lânga ele. Asa s-a asezat Todoran la casa lui. N-a avut noroc de copii si l-a înfiat pe Mârza. Acesta i-a oferit patru nepoti. De aici familia Mârza s-a dezvoltat ajungând la ordinul zecilor. Apoi, treptat, satul a început sa devina din ce în ce mai gol, mai ales în ultimele decenii. Tinerii s-au tras la oras pentru ca acolo le-a fost traiul mai usor, multumindu-se sa revina la Codru când puteau, pentru a-si vedea si ajuta parintii. Încet si sigur s-a ajuns ca, în urma cu doi ani, doar Opreana Mârza si Maria Mârza sa mai fie practic si oficial înregistrate ca locuitoare permanente ale satului. În toamna lui 2004, Opreana a încetat din viata. A ramas cumnata ei, Maria, de 77 de ani. Daca este întrebata cum traieste singura, la vârsta ei, în mijlocul padurii, femeia raspunde zâmbind: „Nu sunt singura. E si Domnul cu mine..., Domnul Iisus”.