Săptămâna 26 ianuarie – 1 februarie 2006, numărul 169

EDITORIAL Scrisori de la cititori de Ştefan Ciocan Din ce în ce mai multi cititori pun mâna pe pix si ne trimit la redactie scrisori în care-si varsa amarul fata de mizeria în care sunt nevoiti sa traiasca. Citind epistolele primite din aproape toate colturile judetului, ma apuca de multe ori o furie neputincioasa. Cu ce sunt de vina bietii oameni ca s-au nascut în România? De ce trebuie sa îndure un biet taran, fost cooperator, – cum este cazul lui Ladislau Balea din comuna General Berthelot – umilinta de a primi dupa o viata de munca o pensie cât valoarea a 10 litri de benzina? Cu ce a gresit Ion Dragan din comuna Tomesti, ca dupa ce si-a umplut plamânii de siliciu în minele de la Barza nu-i ia nimeni în considerare, la recalcularea pensiei, sporul de noapte? Sigur ca în mina, ziua si noaptea nu au nici o relevanta. Din pacate, cei care conduc România, si ma refer aici atât la guvernantii de la Bucuresti, cât si la edilii din orase si sate, îmbuibati cu bani publici si preocupati de felul în care sa-si rotunjeasca averile, uita sa-si aplece privirea spre oamenii de rând. Napastuitii, care au schimbat coada la lapte din vremea lui Ceausescu pe coada la medicamente compensate, au o singura varianta. Sa rabde si sa-si astepte linistiti sfârsitul. Foarte multe scrisori sunt, de fapt, supape prin care sarmanii acestei tari îsi defuleaza mânia fata de un sistem din ce în ce mai ticalosit. Mult trebuie sa sufere un taran, mai „dedat” cu coarnele plugului decât cu stiloul, pentru a-si pune gândurile, dureros de reale, pe hârtie. Sunt convins ca fiecare dintre cititorii care ne-au scris cred ca scrisorile lor nu vor ajunge niciodata pe masa destinatarilor - adica a guvernantilor - dar de atâta durere si umilinta omul simte nevoia sa-si racoreasca sufletul. Nici noi, jurnalistii, profesionisti ai slovei, nu suntem departe de cititorii care-si scriu oful în scrisori pline de deznadejde si disperare. Nici pe noi nu ne iau prea mult în seama politicienii, conducatorii îmbuibati ai tarii si judetului. Degeaba scriem noi despre ilegalitatile comise de ei, degeaba urlam în pustiu despre hotii care jefuiesc de 15 ani economia româneasca fara sa-i traga nimeni la raspundere, degeaba aratam cu degetul spre cei care-si bat joc de natia asta, pentru simplul motiv ca ea, natia, a fost atât de fraiera încât sa-i aduca la putere. As putea spune ca în mare parte vorbele noastre, aidoma celor din scrisorile venite la redactie, se duc undeva în vânt. Nu ranesc decât, rareori, orgoliile unor politicieni care, cu cât sunt mai verosi si mai vinovati, cu atât reactioneaza fata de presa mai violent. Dar vorbele noastre, aidoma celor ale cititorilor nostri, refuza sa stea locului si se încapatâneaza sa strige disperarea celui care traieste în România începutului de mileniu. A celor care în loc sa-si faca planuri de viitor, se gândesc cum sa-si gaseasca un rost peste hotare, a tinerilor fara viitor, a batrânilor fara trecut si a generatiei de mijloc care se încapatâneaza sa se cramponeze în mentalitatile comuniste, fara sa schimbe nimic din filozofia de viata încetatenita în ultimii 50 de ani. România este un tarâm pierdut. Din srisorile venite la redactie reiese ca regasirea României este extrem de anevoioasa. Totusi, atâta timp cât mai primim scrisori la redactie, înseamna ca exista o speranta. Comentarii?

Săptămâna 26 ianuarie – 1 februarie 2006, numărul 169