Pâna în 27 mai 2002, Cristian Ibanescu era un român oarecare. Multa vreme dupa acea data însa a fost considerat unul dintre cei mai îndrazneti hoti din istoria României. A luat 1,4 miliarde din casieria bancii pe care o pazea, s-a urcat linistit într-un autocar si a plecat din tara. Greul începea însa abia dupa câteva saptamâni. Amenintat din toate partile, cautat de „recuperatori”, tradat chiar si de oameni în care avea mare încredere, spune ca a vrut sa se întoarca în tara ca sa se predea, sa-si salveze astfel viata si sa-si puna familia la adapost de cei care doreau „prada” lui. În perioada retinerii si a procesului sau, Cristian Ibanescu a refuzat sa faca vreo declaratie presei. Dupa trei ani si jumatate de detentie a considerat însa ca este cazul sa spuna varianta sa a povestii, mai ales ca, sustine el, la momentul respectiv s-au spus si scris multe neadevaruri.


într-un buzunar, m-am urcat în autocar si am plecat. Simplu”, îsi începe relatarea Cristian Ibanescu. Îsi spune povestea fragmentat, îsi cântareste bine fiecare cuvânt. Nu vrea sa spuna absolut tot. Când spune „ea”, sau „tipa”, nu pronunta si numele ei niciodata. Se stie însa ca este vorba despre Nicoleta Ibanescu, cumnata lui, cea cu care a plecat peste granita. La fel procedeaza si cu celelalte personaje ale povestii. În celelalte cazuri însa nu vrea nicicum sa spuna vreun nume pentru ca nu vrea sa le faca necazuri. „Unii chiar m-au ajutat, altii din contra. Aud ca si acum ma asteapta pe-afara destui”, spune fostul gardian. Banii i-a luat în noaptea de 25 spre 26 mai 2002. Duminica dimineata si-a salutat colegul ca de obicei si a plecat. La 10 si 25 de minute se îmbarca într-un autocar Atlasib spre Milano, împreuna cu Nicoleta Ibanescu, cumnata lui. Era linistit. Stia ca nimeni nu avea cum sa descopere lipsa banilor decât, cel mai devreme, luni dimineata. Avea astfel un avans considerabil. Doar în Austria a avut emotii. Vamesii austrieci (poate cei mai exigenti din întreaga Europa) au oprit autocarul. Au luat pe toata lumea „la puricat” si au si gasit ce urmareau: doua sacose pline cu aur contrafacut duse de câtiva rromi: „Atunci ma gândeam ca-n caz de ceva sar pe geam, dar m-am tinut tare. Nu aveau treaba cu mine”. Ajuns în Italia, s-a întâlnit cu o verisoara de-ale lui, care l-a înstiintat ca deja fusese dat în urmarire prin Interpol. Plecase din tara cu 40.000 de dolari furati de la West Bank - sucursala Deva. Nu a stat în Italia decât doua zile. A pornit mai departe spre Spania si si-a gasit refugiul în Coslada - cartierul românesc din Madrid. Aici a batut din usa-n usa, ca orice român de rând venit la munca. S-a angajat în constructii, desi avea asupra lui bani grei. „Daca stateam si nu faceam nimic, era batator la ochi. Înca de-a doua zi de sedere în Madrid auzisem ca sunt cautat de recuperatori din Deva. Nu va spun de cine erau trimisi pentru ca nu pot sa probez. În fine, dupa câteva zile au venit si la familia la care ma cazasem eu, tot români, sa întrebe de mine. Normal ca mi-am dat nume fals peste tot. Au trecut, destul de linistite, doua saptamâni în care munceam si câstigam 45 de euro pe zi, jumatate din salariul meu din tara pe o luna (care era de 2.300.000 de lei vechi - n.red.). Nu m-a recunoscut nimeni. Ma brozasem, îmi lasasem parul si barba sa creasca. Speram sa o duc asa mult si bine. În Spania, politia nu-ti are treaba daca nu faci nimic grav. Asa e la ei. Dar a pus-o napasta pe ea (Nicoleta Ibanescu - cea cu care fugise din tara) sa trimita bani fiului ei, student la Bucuresti. Vreo 200 de euro cred c-a trimis. Mai mult, a si sunat în tara. Si-i spusesem clar sa nu faca asa ceva pentru ca banii lasa urme iar telefoanele sunt ascultate”. Dupa cum povesteste Cristian, toata nenorocirea lui a plecat de la femeia pe care o luase cu el. Dupa accidentul cu telefonul dat în tara, Nicoleta a lipsit o noapte de-acasa. Românii la care erau cazati începusera si ei sa fie din ce în ce mai banuitori. Femeia cheltuia mai mult decât câstiga „sotul” ei (cei doi se prezentau ca fiind sot si sotie). Barbatul mai spune ca Nicoleta se-ncurcase cu un spaniol „de vreo 50 de ani, de prin cartier”. A gasit-o dupa o saptamâna, în acelasi cartier. Nicoleta nu avea curajul sa iasa dintre români, mai ales pentru ca nu stia aproape deloc spaniola. „Ai merita sa te execut pe loc, i-am spus atunci. Aveam un pistol, un Sauber automat, cumparat de pe piata libera (râde). A venit înapoi la mine. Dupa aceea a plecat iarasi, de data asta cu mai multi bani, vreo 10.000 de dolari. Nu va spun câti mai aveam. Nu conteaza”, povesteste fugarul. Cu „recuperatorii” aproape, cu urmarirea prin Interpol si acoperirea anulata de neîntelegerile cu Nicoleta, Cristian Ibanescu a început sa caute o cale de scapare. N-a mai avut timp sa o caute iarasi pe Nicoleta si sa-si recupereze cei 10.000 de dolari. A plecat în sudul Spaniei în încercarea de a-si face rost de acte false cu care sa ajunga în Mexic, sau într-o alta tara care nu avea acorduri de extradare cu România. Nu putea sa mearga la nici un aeroport ca sa plece. A ales sa încerce varianta unui vapor spre o tara sigura pentru el. Ajuns în Cadiz i s-a confirmat o temere mai veche: „Tot timpul ma simteam urmarit, nu neaparat de recuperatori, mai mult de marocani. Ei te simt ca ai bani. În Cadiz, la un moment dat, am auzit un clinchet metalic în spatele meu. Am apucat sa ma întorc si sa ma feresc putin. Erau trei marocani. Unul ma lovise cu un fel de ranga. Dar nu m-a lovit asa de tare, ci doar m-a sters, cum se spune. Am scos pistolul la ei si am scapat”. S-a întors la Madrid. A sunat „un prieten” din tara caruia i-a explicat ca „Nicoleta a facut pe nebuna”, iar acel prieten i-a oferit o varianta: sa mearga în Franta, în Bordeaux, unde-i vor veni acte false cu care sa ajunga la un alt prieten mai întâi în Anglia, dupa aceea, în Irlanda. În Franta n-a reusit sa faca rost de acte, desi a stat doua saptamâni. A reusit însa în Italia. Filiera pe care apucase sa mearga l-a dus în Pescana, oras cu aeroport folosit de filiera în cauza pentru trimiterea „alesilor” spre Anglia. Pe aeroport însa a fost descoperit. Cartea sa de identitate portugheza nu era falsificata deloc bine. A avut însa noroc. A fost preluat de politia municipala din Pescana, nu de carabinierri. „Am mers la politie dimineata, iar la ora 17.00 mi-au dat drumul. Între timp ei mi-au spus ca actul meu era fals, mi-au si aratat cum trebuia sa fie unul adevarat, le-am explicat ca si eu am lucrat în Ministerul de Interne Român, dar ca aveam salariu 80 de euro pe luna. Pentru ei a fost ceva de neimaginat. Dupa ce le-am mai spus ca-n România e foarte greu sa traiesti si ca prefer sa muncesc în strainatate, m-au lasat sa plec”.


Cristian Ibanescu a scapat de politistii italieni cu o interdictie de a ramâne pe teritoriul Italiei mai mult de trei zile. A doua zi dupa eliberare si-a sunat însa sotia, pe Felicia. Cei doi au o fetita care acum e în vârsta de 12 ani. Discutia cu sotia l-a facut însa sa-si schimbe ruta: „Mi-a spus sotia mea ca nu avea cinci lei si trebuia sa o trimita pe fata la scoala. În plus, mai erau si fel si fel de amenintari din toate partile. Nu pot sa spun mai mult despre asta. Atunci m-am hotarât sa ma întorc în tara si sa ma predau la politie, la Deva. Am trecut cu bine granitele pâna la frontiera Ungara. Aici, pe când sa dea sa plece autocarul, dupa ce pasaportul meu fusese verificat o data si validat de acea doamna vames, nu stiu de ce s-a enervat seful ei. A venit, i-a luat pasaportul meu din mâna si a dat „enter” la computer. Atunci a vazut cine sunt si pentru ce sunt cautat. Am fost luat de politia maghiara. Ministerul Justitiei stabilise un termen de extradare de 40 de zile. În a 39-a zi au venit politistii români sa ma preia. Daca mai întârziau o zi, probabil ca eram lasat sa plec pentru ca nu eram eu cel mai important „vierme” din România fugit în strainatate. Când am ajuns la Deva, toata lumea stia ca vin, desi nu mi s-a parut normal sa se întâmple asa”.

Lovitura data de Cristian Ibanescu a survenit la doar doua zile dupa ce trupele hunedorene ale Ministerului de Interne au simulat, tocmai la West Bank Deva, o interventie într-un caz de „hold-up” cu luare de ostatici în interiorul bancii. Bineînteles, interventia a fost efectuata sub ochii reprezentantilor presei. „Isparava” lui Ibanescu a ramas însa în memoria colectiva, iar demonstratia „paznicilor” efectuata în asemenea conditii nu a facut decât sa aduca acea nota de amar umor românesc. Mare prostie, n-a fost nimic de genul asta între noi. Nu mi-am luat nevasta pentru ca ea, daca afla ce am de gând sa fac, m-ar fi dat pe mâna politiei imediat. Am luat-o pe Nicoleta pentru ca sa am un suflet apropiat cât de cât de al meu. Oricum am vrut sa plec cu altcineva dar acea persoana n-a putut sa plece atunci. Nu ma-ntrebati cine, ca nu va spun. Tot atunci s-a spus ca ai urmarit o angajata a bancii ca sa obtii codurile de la sistemele de siguranta... Iarasi prostii. Eu am fost detasat la West Bank de la bun început. Nici nu erau toate sistemele de siguranta instalate. În acea perioada, prin 2000, i-am tot întrebat pe angajatii firmei care se ocupa de sistemele de securizare ce se întâmpla daca fac una sau alta, daca ma postez într-un loc sau altul. Ei mi-au raspuns la primele întrebari, dupa care mi-au dat documentatia sistemelor de siguranta. Codurile erau acolo si nu au fost schimbate deloc vreme de doi ani, desi normele BNR cer schimbarea codurilor de acces la fiecare trei luni. Am tinut minte doua coduri de acces a câte sase cifre. Asta a fost tot. Pâna sa ajung în Italia nu vorbisem deloc cu sotia mea. Trecusera aproape doua luni de când nu mai auzise nimic de mine. Ea stia ca ma mâncasera demult pestii. Asa se auzise prin Deva. Discutia cu sotia mea m-a determinat sa ma întorc acasa. Am ajuns la concluzia ca e mai bine sa vin întreg în tara, chiar daca urma sa ajung la puscarie. Macar eram si sunt întreg si nevatamat. O viata-ntreaga am încercat sa fac în asa fel încât sa traiesc acceptabil si nu am reusit. Dupa 8 ani în rândul gardienilor publici am ajuns sa fiu bine privit, dar prost platit. Aveam 34 de ani si un salariu de 2.300.000 de lei. Stateam în chirie. Pe fetita noastra, de multe ori, o trimiteam la bunici pentru ca nu aveam conditii în care sa o tinem asa cum se cuvine. De fapt, acum sotia mea este la munca în Spania, fetita este la bunica ei, la soacra mea, iar eu sunt în puscarie. Sper ca anul acesta sa fiu eliberat pentru buna purtare pentru ca voi depasi jumatate din pedeapsa de opt ani. (Râde misterios) Ei nu mai conteaza! Am ajuns în tara cu 100 de euro, bancnota pe care am confiscat-o si pe care, pâna la urma, am primit-o înapoi. Întâi de toate voi face totul ca fetitei mele sa-i fie bine. Apoi voi avea grija de cei care m-au înfundat asa de rau. Sunt trei indivizi carora le sunt dator. Fiecare va plati dupa cât a facut.