Avel Ritisan, „Piff” - asa cum a fost poreclit în copilarie si cum îl stie de-atunci toata lumea, este unul dintre cei mai experimentati alpinisti români. A facut parte din prima expeditie româneasca în Himalaya. Prima oara în 1986, si a mai „dat o tura pe acoperisul lumii” în 1988, a doua oara împreuna cu niste cunoscuti italieni. Este un împatimit al muntelui si al schiului de mai bine de o jumatate de veac. „Sportul rege” în categoria sporturilor de iarna i-a intrat si lui în sânge. Acum nu concepe ca cei care nu stiu sa schieze se pot intitula „alpinisti”. La 65 de ani, Avel Ritisan înca se mai poate masura de la egal la egal cu orice alpinist din tara în tot ce înseamna alpinism, inclusiv în schi, mai ales în schi-ul de tura.

Când v-ati apucat de schiat?
De mic copil. Eram la tara, într-un sat lânga Gherla. Fratele meu mai mare lua un trunchi de lemn de cires încovoiat din care ne facea o pereche de schiuri. Legaturile erau practic niste bucati de cauciuc sau de pânza tare batute în cuie de muchiile „schiului” în care ne împlântam pur si simplu picioarele. Se desfaceau foarte des. Le bateam din nou în cuie si o luam de la capat. Apoi familia s-a mutat la Hunedoara. Pe când aveam 15 ani s-a facut o selectie la scoala. M-au luat si m-au trimis în cantonamente. Prin 1955 era asta. Nu a durat mult si am ajuns si în lotul national, dar, de ce sa nu recunosc, cea mai buna clasare a mea a fost locul 10. Schiam la Straja si în Parâng. Pe-atunci pârtiile din Parâng (situate aproape de Petrosani -n.r.) erau mai multe. Straja s-a dezvoltat ulterior. Tot atunci am primit si porecla „Piff” de la primul meu antrenor, Tiberiu Pui, pentru ca eram mic, asa cum sunt si acum.

Cu ce se schia acum jumatate de veac?
Aveam schiuri de lemn. Primele nici nu aveau kanturi. Era acel lemn tratat special dar nu se compara cu cele de azi. Dupa aceea au aparut schiurile din i-profil. Erau tot de lemn, dar aveau kanturi de metal prinse cu un fel de holsuruburi. Claparii nici nu erau inventati. Erau acei bocanci ce cântareau peste un kilogram fiecare si costau 800 de lei perechea, într-o vreme în care 1.000 de lei era un salariu destul de bun. (Râde) Sa nu va mai spun de legaturile cu „sifon”, acel arc din fata piciorului care tensiona bocancul pus pe schi si agatat la calcâi cu un fel de sârma ce se petrecea peste talpa groasa a bocancului. „Bucegi” si „Alpina” se numeau marcile de bocanci care se gaseau pe la noi. Erau buni ca-i foloseam si la mersul pe munte, nu numai la schiat. Acum sunt claparii, schiurile din fibra de carbon si alte materiale speciale. Nici nu încape comparatie între ce a fost si ce este acum.

Cu infrastructura pentru schi cum stateam si cum stam acum?
Au mai aparut partii, dar nici una cu diferenta mare de nivel sau cu ruperi de panta astfel încât sa te poti pregati pe ele pentru competitii. Aproape toate sunt doar pentru agrement. Ne-am descurcat cu ce-am avut tot timpul. În tineretea mea urcai în ritm alert o jumatate de ora si coborai în 2 minute. Acum urci cu teleschiul sau cu telescaunul în 8 minute si cobori în doua. Pasiunea pentru schi si pentru munte, în general, ne facea sa nu tinem cont de lipsuri. Conta ca eram la munte, între prieteni.

Când v-ati apucat de schiat
Absolut. Atunci spiritul de întrecere prima peste tot. Acum se schiaza chiar si fara pasiune. Altfel nu pot sa-mi explic cum de schiorii de la cluburile românesti sunt tinuti în stagii de pregatire de luni întregi din Austria sau Franta, unde schiaza pe ghetari, dar rezultate nu avem, nici macar la Cupa Mondiala nu apare vreun competitor. Sportul cere sacrificii. Ma gândesc ca la ei e mai mult divertismentul si cam atât.

Asta daca vorbim de schiul de performanta, dar despre cel de agrement?
Aici intervine alta problema. Echipamentele sunt destul de scumpe, iar în Poiana Brasov, de exemplu, o calatorie cu telecabina costa 120.000 de lei. Daca vrei sa cobori de 10 ori într-o zi trebuie sa scoti bani seriosi din buzunar. Preturile sunt mult mai mici la Straja, nu e aglomeratie. De-asta-mi place mie la Straja sa merg la schi.

Care a fost cea mai rea cazatura din toata „cariera” de schior?
Ooooo, au fost destule. Acuma-mi vine-n minte una. Se întâmplase sa nu mai pot vira si sa ajung într-o cornisa. Am ramas acolo câteva minute. Prietenii care erau în spatele meu au vazut ca am disparut dupa un dâmb si tot asteptau sa ies. Am iesit, dar dupa câteva minute bune, timp suficient ca ei sa traga o sperietura pe cinste.

Preferati schiul pe pârtie, sau schiul de tura?
Categoric schiul de tura. Acolo nu esti limitat. În plus, este si mai apropiat de alpinism, iar cum eu sunt în primul rând un alpinist...

Avel Ritisan a facut parte din prima expeditie româneasca în Himalaya, efectuata în 1986. A mai urcat o data în cel mai înalt masiv muntos în 1988, în cadrul unei expeditii româno-italiene. Este membru al Asociatiei Nationale a Salvatorilor Montani din România, membru al comisiei tehnice si vicepresedinte al comisiei care se ocupa cu atestarea salvamontistilor. „Piff” este o autoritate în domeniul alpinismului românesc, lucru confirmat si anul trecut de o asociatie similara din Italia care i-a oferit „Targa de Argint”, în semn de recunoastere a meritelor sale în domeniu salvamontului si alpinismului, în general. În aceasta perioada, Consiliul Judetean Hunedoara face demersuri pentru a-l coopta în postura de consultant de specialitate în cadrul Serviciului Public Salvamont Hunedoara. În acelasi timp, Avel Ritisan este si monitor de schi atestat înca din 1980.

Comentarii?