de Monalise Hihn

Toti avem povestile noastre. Aceasta este povestea lor. E o poveste trista. Uitati de familii, invinsi de propriul destin, 39 de bunici ai nimanui si-au gasit adapost in Centrul pentru Persoane Varstnice de la Hunedoara. E ultima halta. Destinul le rade parca, in fata pentru ultima oara: cladirea care le-a devenit casa e asezata langa cimitir, dar ei nu vor avea loc nici acolo, pentru ca acesta apartine Bisericii Reformate. Ei sunt ortodocsi. Nu se plang si nici nu dau vina pe destin. Doar tabieturile colegilor de camera le mai strica uneori linistea. Ca si vizita noastra. Nu sunt obisnuiti sa le vina cineva in vizita. Doar cativa sunt mai norocosi. Pe ei nu i-au uitat chiar de tot neamurile.

Sunt 17 femei si 22 de barbati la camin. Fiecare duce in spate o poveste, un destin. Cativa sunt adunati intr-o sala mai mare. Se uita la televizor. Apoi, constata ca sunt intrusi in incapere. Ne privesc curiosi. Se bucura si se vede. Unii au lacrimi in ochi. Altii privesc in gol. Au muncit, au iubit, au avut copii, apoi pute-rile i-au lasat. Au venit de bunavoie aici. Timpul trece prea greu, mai ales acum ca e frig. Nu pot sa plece la plimbare, asa ca le ramane televizorul, cate un ziar sau o carte. In incapere e cald, dar miroase a singuratate si a batranete nedrept traita.

Zambete triste pentru "musafirii" din Centrul de Batrani

Cel mai batran "locatar"

Sta langa caloriferul cald si priveste pe geam, cu ochii mici, atinsi de miopie. Are 88 de ani. A fost toata viata bolnav. Ar vrea sa se opereze, dar se resemneaza: stie ca e prea batran si medicii nu se mai incumeta sa faca interventia chirurgicala. "Daca as fi avut 78 de ani, sigur ma operau", imi spune. A locuit cu fratele si cu sotia acestuia. Fratele a murit si el a venit la camin. I-au ramas cartile de rugaciune si televizorul. Nu mai vede prea bine. Ii place Traian Basescu si isi dezveleste gingia stirba intr-un hohot de ras cand spune acest lucru, iar ochii jucausi parca dau sa spuna ca are un secret pe care il impartasesc doar ei doi: el, batranul de la camin si seful statului. Apoi, e din nou suparat pentru ca isi aminteste ca a fost toata viata bolnav. Nu s-a casatorit niciodata din acest motiv. Se ridica, se plimba incet prin incapere si, din nou, se asaza in fata geamului. Cade in visa-re. Afara, o batrana cheama pisicuta din vecini. I-a pastrat resturile de la masa.

A lasat totul familiei

Domnul Marta e mai vorbaret. Are 75 de ani. Inca e in pute-re, dar boala de inima nu-l lasa sa fie asa cum isi doreste. "Prea multe medicamente", zice. Se plimba prin oras, mai repara bancutele de la intrare, asa ca sa treaca timpul. Anul acesta a fost dragut cu "fetele" de la camin: le-a cumparat ghiocei, asa sa simta si ele ca a venit primavara. "Am trecut prin multe in viata asta. La noua ani am devenit copil de trupa la Brasov. Eram refugiati de razboi, din Ardealul de Nord, apoi am ajuns la un deta-sament de munca: sapte ani si opt luni am stat in armata. Am lucrat in mina, la Teliuc, pana in 1981 cand m-am pensionat. Da, am fost insurat. 47 de ani. Le-am lasat tot si am plecat la camin. Am trei feciori, doi dintre ei stateau cu noi. Nevasta?! I-a ocrotit prea mult. N-am mai rezistat. Nu regret nimic. La ce bune regretele?! Nu mai pot intoarce timpul inapoi! Ce sa regret?! Unul dintre baietii mei mi-a spus odata "Nu mai crapi, sa ne ramana noua totul ?". Pe acesta l-am tinut la facultate, aici la Hunedoara, la Subingineri. E destept, are carte. Acum e fiecare cu ca-mera lui, ca le-am facut tot confortul. Da, a trecut repede viata, dar nu ma plang. Mi-am luat televizor, am frigider si un dulap. Am bani destui, ca primesc pe langa pensie si ajutoare pentru refugiati. E bine aici, e cald, e mancare. Eh, ne mai luam la cearta. Ne mai deranjeaza uneori tabieturile celorlalti, dar asa e viata in comun!", spune Ioan Marta. Un bunic al nimanui, parasit la batranete de familie. Vorbeste cu nostalgie despre timpurile trecute, chiar daca nu vrea sa recunoasca tanjeste dupa acele vremuri. Marturiseste ca se plimba prin oras, iar pasii il duc adesea pe langa blocul in care a locuit. Ii place sa povesteasca si sa isi aminteasca de timpurile in care lucra la mina, cand castiga suficient ca sa-si tina nevasta si copiii. "Mi-am luat apartament in 1974. Am platit 20 de ani rate la casa. Aveam si televizor, ca nu imi placea sa ma las. De toate le-am cumparat. Acu' nu mai vreau sa-i vad! De ce sa vina sa ma vada? I-am lasat sa se simta bine si sa fie fericiti"! Mai are un vis: "Poate reusesc sa ma mut la un camin unde sunt doar doi in camera!". E visul unui om care a muncit o viata si apoi a fost parasit de toti ai lui.

Refugiul batranilor alungati

Vrea acasa

Domnul Nica a fost sef de tren. Are o fiica la Tulcea. Are si casa la Govajdie. Nu mai poate sta singur. A suferit doua atacuri cerebrale. E "locatarul cu relatii": casa sa este situata langa cea a unor rude ale ministrului delegat pentru Comert, Iuliu Winkler. Cand se supara, ameninta ca ii va spune demnitarului ca il necajesc colegii. "Am plans mult cand s-a prapadit sotia mea. Eram casatoriti de 44 de ani. Cred ca de la plans am facut accidentele astea vasculare. ai acum mi-e dor de ea. I-am facut cruce de marmura neagra, 11 milioane am cheltuit. Tare greu mi-e fara ea. Nu eram eu aici daca traia. Uitati, mana asta n-o pot folosi! E greu. Nici fiica-mea nu ma lasa sa vand casa si terenu', dar ea e departe. Nici eu nu vreau sa vand. Tare as vrea sa mai pot sta acasa, dar cine sa ma ajute?! Cate zile mai avem, le ducem cat putem, cu bune si cu rele", povesteste batranul, dar nu mai poate continua. Lacrimile ii umplu ochii. Isi revine si ma intreaba: "Sunteti de la Primarie sau sunteti ziarista?". Pleaca in camera lui sa se odihneasca. "Am nevoie de liniste", imi spune. "Nu se poate obisnui aici. Plange mult si e tot timpul necajit. Eh, ne mai suparam intre noi, dar e ca in familie: te mai certi, te mai impaci, unu' face ceva ce nu iti convine si te necajesti din acest motiv. Dupa aia ne trece. Ce sa facem?", adauga un "coleg" al batranului.

De Pasti si de Craciun

Femeile s-au adaptat mai repede . Au invatat mai rapid sa traiasca impreuna. Intram intr-o camera in care stau sase femei. Sunt bucuroase ca ne vad. In camera e curat. "Ce sa facem toata ziua, ca ne-am plictisi? Nu ne ia mult timp", spune una dintre ele. Pe o noptiera e un calendar cu fotografia lui Adrian Nastase. Alaturi e o cana si putin mai incolo o iconita. Sunt curioasa si intreb: "Va place Adrian Nastase?". Se face liniste. Parca le e teama sa spuna ceva. Vad asta in privirile lor. Doar Adrian Nastase are probleme acum, nu mai e ce a fost candva. Daca li se intampla ceva? Intervine administratorul caminului: "E din campania electorala. Atunci au venit de la partide si le-au dat si calendarele astea. Le-au pastrat". Merg cu curiozitatea mai departe: "Va mai viziteaza cei care au fost la dumneavoastra in campania electorala?". Din nou, tacere. Apoi, zambesc toate cu subinteles. Nici nu le pasa. Nu mai insist. Putin mai tarziu, administratorul Centrului pentru Persoane Varstnice, Tudor Baltac, ne spune: "Politicienii vin in campania electorala, de Pasti si de Craciun. Cam atat. In rest, lasa totul in grija Primariei si a Consiliului Local. Nu ne plangem si nici nu cerem nimic. Noi ne facem datoria". Nu pot sa nu-mi ascund mirarea: "ai organizatiile de femei de la partide? Dar asociatiile si fundatiile infiintate de femei, de cucoanele pline de importanta si aere?". Zambeste. Din asta inteleg totul. Nu mai insist.

Caminul pentru Persoane Varstnice Hunedoara se afla in subordinea Consiliului Local Hunedoara si a fost infiintat in anul 1999. Fiecare persoana care este internata aici plateste 60 la suta din pensie pentru intretinere, restul este suportat de la buget. Doar trei femei care locuiesc aici nu au nici o sursa de venit.. Toti ceilalti au muncit si beneficiaza de pensii. Cheltuielile pentru un "locatar" al caminului se ridica lunar la peste sase milioane de lei vechi. Mobilierul, lenjeria si centrala termica au fost trimise inca din anul 1999 de o fundatie olandeza "Breda ajuta Hunedoara". Din pacate, spatiul destul de mic face ca batranii sa fie cazati cate sase intr-o camera. Organizatiile, fundatiile, asociatiile si partidele politice nu au oferit nici un ajutor pentru acest camin.

Uitati de ai lor, acesti bunici ai nimanui si-au gasit familia. Asta presupune ca uneori mai exista sicane si vorbe spuse la suparare. Acum aceasta este casa lor. Acum, aceasta e povestea lor. E ultima halta.