Săptămâna 14 – 20 septembrie 2006, numărul 202
|
REPORTAJ
„Maranatha” la copiii sărmani
Oana Bimbirică
Urcă scările în fugă, picioruşele le tropăie pe scări, iar vocile de copil umplu până la refuz golul holului. Chipurile le apar drăgălaşe, schimonosite de zâmbet şi curiozitate, de după colţ, iar aşteptarea noastră ia sfârşit. Îmbrăcaţi în pantalonaşi şi bluziţe colorate, bucăţile de om, fetiţe şi băieţei, se împiedică unul de celălalt în goana lor de a ajunge primii la musafirii necunoscuţi. La capătul coridorului, un boţ de fetiţă de doi ani, bucălată de îţi vine să o strângi în braţe, se ţine agăţată de mâna protectoare a unei tinere pedagoge. Unii „Bună ziua!”, alţii mai îndrăzneţi „Ceau!”, te salută de bun venit şi te înconjoară deja ca pe unul de-al casei. Au feţele curate, inocente, iar ochii lor, de copil, îţi spun din prima clipă că, deşi s-au deschis doar de câţiva ani, au cunoscut deja greutăţile, neajunsurile şi, mai ales, cum arată viaţa fără dragostea unui părinte. Pentru aceşti micuţi, de câţiva ani, orfelinatul Asociaţiei „Maranatha” din Hunedoara înseamnă... acasă.
Straturile de flori, de toate felurile, par aranjate de mâna unui grădinar iscusit. Privindu-le, eşti tentat să te opreşti, să le admiri, dar să nu pleci mai departe, deşi, în faţă, te aşteaptă uşa deschisă a unei clădiri la fel de îngrijite. Urcăm scările, iar după salutul politicos al celor doi băieţi de la intrare, suntem îndrumaţi spre un „living” extrem de luminos şi de aerisit. Colţare de piele, mochetă şi mobilier modern, flori înalte şi verzi, iar în mijloc, o masă rotundă înconjurată de scaune. O bombonieră plină cu dulciuri, două ceşti şi un termos, semn că, undeva, e cineva care s-a pregătit pentru venirea noastră. Peste tot, în fiecare colţ liber, tronează o jucărie de pluş, căţeluş, iepuraş, puişor sau un alt animăluţ, toate evadate parcă din universul puilor de om aflaţi undeva la etaj. Contemplarea noastră admirativă e întreruptă de nişte paşi uşori, înăbuşiţi de mocheta groasă. Un bărbat cu părul cărunt şi un zâmbet larg ne întinde mâna, încă înainte ca buzele sale să rostească urmele unui salut. Schimbul de amabilităţi nu se prelungeşte prea mult. Ne-am cunoscut, iar Gligor Hada, preşedintele asociaţiei, are multe de spus, iar timpul e scurt. Nici noi nu stăm prea bine cu răbdarea. Bărbatul e un om obişnuit, nu are nimic special la prima vedere. Însă, undeva, dincolo de sclipirea şi bunătatea din priviri, se ascunde o fire hotărâtă, bătăioasă şi mai ales altruistă. Gligor Hada e cel căruia micuţii necăjiţi, găzduiţi la orfelinat, îi pot spune oricând, şi pe drept cuvânt, „tată”. Temelie de 20.000 de euro O clădire părăsită şi vandalizată în ultimul hal, de pe strada Mureşului din Hunedoara, a fost piatra de temelie a drumului pe care păşeşte, şi acum, Gligor Hada. Fosta locaţie a Jandarmeriei care, înainte de 1989, servea Poliţia şi Securitatea, este locul în care dorm, mânâncă şi se joacă cei aproape 25 de copii orfani sau aflaţi într-o situaţie de dificultate, de care se ocupă Asociaţia „Maranatha” („Dumnezeul nostru vine!” din epistola lui Pavel către Corintheni). Lui Gligor Hada nu îi este uşor să vorbească despre începuturile vieţii sale de acum, însă sentimentul de reuşită şi împlinire îi dezleagă limba. „Am cumpărat acest bloc în anul 1991, după ce tot ceea ce se afla în el, de la mobilier şi până la geamuri, a fost furat sau distrus. Cred că oamenii au vrut, cumva, să se răzbune pe vremurile care au fost, ştiind că aici s-au aflat oameni care au avut foarte mult de-a face cu Securitatea. După anul 1991, blocul a intrat în proprietatea combinatului siderurgic, iar ulterior a fost scos la licitaţie pentru a fi vândut. Eu tocmai mă întorsesem din America, unde am stat aproximativ trei luni, am muncit şi am venit cu ceva bani, ajutat fiind şi de fiul meu care se afla acolo de mai mult timp”, povesteşte Hada. Aproximativ 20.000 de dolari, atât a plătit Gligor Hada pentru a intra în posesia unei clădiri pe care nimeni n-ar fi cumpărat-o pe vremea aceea, având în vedere starea în care se afla. Nu mai ştie câte sute de mii de dolari a cheltuit, ulterior, pentru a o transforma în clădirea frumoasă şi modernă în care îşi spune, acum, povestea şi în care crede că face exact ceea ce-i dictează inima. Îi ajută pe cei săraci, care au nevoie de ajutor, pentru că, la rândul lui, şi el este sprijinit în facerea de bine. Nu de foarte mulţi, însă, şi pentru el, cineva dă a zecea parte din câştigul său. Aşa e regula. Una nescrisă. Fericire şi medicamente gratuite „Prima dată, în anul 1994, am reuşit să dăm în folosinţă o farmacie, care funcţionează şi acum, la parter, după ce, în anul 1992, am înfiinţat Asociaţia 
Volănaşe, diplome şi jucării O uşă deschisă cu cheia ne introduce într-un spaţiu desprins parcă din lumea minunată a unui celebru şlagăr al epocii ceauşiste. La intrare, un elefant imens de pluş pare să ne împingă înainte, cu trompa, spre cei pe care-i veghează de câţiva ani. Camerele aflate de o parte şi de alta a coridorului sunt pline de obiectele copilăriei: zeci de jucării, aranjate frumos în jurul a patru pătuţuri şi două dulapuri. O bucată de rochiţă roz, toată plină de volănaşe, mă lasă cu gura căscată. E minunată, iar privirea mea caută printre amintirile copilăriei mele ceva la fel de frumos, Din păcate, nu găseşte. Mirosul îmbietor, de mâncare, care vine, de undeva, din stânga, ne călăuzeşte spre bucătărie şi sala de mese. În drum, ne privim reflexia în oglinda unei băi ultramoderne, cu minuscule toalete şi cabine de duş. Numai bune pentru copilaşii ale căror voci le auzim deja, apropiindu-se la chemarea lui Gligor Hada. Privirile ni se opresc pe pereţii holului, plini ochi cu fotografii şi desene ale micilor locatari. Lângă, mai multe diplome, decernate cu mare cinste pentru recorduri de genul „cea mai sârguincioasă cititoare” sau „cel mai bun alergător”. Încercările copilăriei au fost transformate de educatorii copiilor în adevărate opere de artă şi nu există, cred, vizitator care să nu le admire şi chiar... să se mire la vederea lor. Lipsa unei vieţi de copil fără griji este compensată, aici, atât prin dragostea celor care le veghează paşii, cât şi prin încurajarea şi chiar cultivarea talentului acestor pui de om. Trenul plin cu iepuraşi Între timp, suntem înconjuraţi de aproape zece prichindei, care mai de care mai gălăgioşi, şi mai dornici să-i cunoască pe musafiri. Se împrăştie fiecare în camera lui, iau în braţe jucăriile de pluş şi se pregătesc de şedinţa foto, ca nişte adevărate vedete. ţăcănitul aparatului le surprinde zâmbetele, ochii mari şi inocenţi... Gata. Au dispărut deja din peisaj, şi le auzim paşii tropăind pe scările care duc la etaj, spre camera de joacă. Tobogane din plastic, căluţi din lemn şi o grămadă de alte jucării, în mijlocul unei încăperi mobilate la fel de modern, ca şi celelalte. Se aşează din nou pentru o fotografie, nu înainte de a ne bombarda cu o mulţime de poezii. „Vine trenul de la Iaşi”, începe poezia Flavius, de 9 ani, cel mai mare dintre prichindeii prezenţi. E elev în clasa a treia la Şcoala Generală nr. 12 din Hunedoara. Când aud de trenul de la Iaşi, îmi vine imediat în minte acceleratul studenţiei mele care circula pe ruta Timişoara - Iaşi. Era un tren urât şi murdar. Flavius nu ştie nimic de el, pentru că trenul lui e plin de iepuraşi, care, nu se ştie de ce, sar, rând pe rând, afară, pe geam. Tot cu săritul se ocupă şi micuţii sărmani, înainte de plecarea noastră, însă ei zburdă de la o jucărie la alta, în timp ce îşi flutură mânuţele de bun rămas şi salută fiecare în felul lui. |
Săptămâna 14 – 20 septembrie 2006, numărul 202