Săptămâna 23 – 29 noiembrie 2006, numărul 212

REPORTAJ Conducătorul lupilor Oana Bimbirică Ochii de fiară se ghicesc roşii în bezna nopţii, în timp ce, din boturile întredeschise se scurg mârâituri ameninţătoare. Cei trei lupi se adună unul lângă altul, îşi mişcă nervos cozile şi bat cu labele în pământul îngheţat. Blana sură li se umflă pe spinările imense, semn că răbdarea e caracteristică oamenilor, nu fiarelor. Bătrânul mormăie în barbă nişte cuvinte nedesluşite, gesticuleză spre lupi, iar, apoi, îşi înalţă capul. Animalele îi adulmecă cuvintele, le miros înţelesul, iar limbile li se iţesc din gură, în timp ce mârâiturile li se transformă în scheunături. Dintr-odată, cele trei fiare se întorc cu spatele la bătrân, urlă groaznic, iar, apoi, pornesc în fugă în adâncul pădurii. Şi-au primit ordinele, iar ele trebuie îndeplinite. „Şeful” are puteri mari şi urăşte indisciplina. Bătrânul Gheorghe David priveşte în urma fiarelor, iar, apoi, îşi aşează mai aprig căciula pe cap. „Slugile” au venit, aşa cum fac întotdeauna, chemate printr-un meşteşug ştiut doar de el. Lupii îi răspund, îl urăsc, dar îl şi ascultă, pentru că le este conducător. E „vâlva” lor. Drumul urcă şerpuit şi abrupt, iar paşii devin galben - ruginii, contopindu-se cu pământul. Pădurea, mirosind a proaspăt şi a apă de ploaie, se bucură parcă de prezenţa călătorilor şi îi primeşte cu dragoste în mijlocul ei. Printre ramurile copacilor, împletindu-se cu razele soarelui, se aud sunete de talangă, singurul semn de civilizaţie, aici, sus, pe culmea dealului. Calea abruptă, parcursă cu greu de călător, rămâne undeva în spate, în timp ce, câteva bordeie, înconjurate de garduri de lemn, îţi barează paşii. Destinaţia călătoriei e undeva mai sus, iar cărarea plină de noroi şi frunze ruginii te îndeamnă, parcă, să o „apuci” şi să n-o laşi nici când te cuprinde oboseala. Îţi faci curaj şi te avânţi printre bălării uscate, noroi alunecos şi linişte apăsătoare. Îţi ridici privirea, iar ochii îţi cuprind fericiţi o privelişte nouă, lemnoasă, liniştită, dar... îndelung aşteptată. Casa pare părăsită, iar lanţurile ruginite, care par să ţină laolaltă acoperişul, îţi indică capătul călătoriei. De undeva, din faţă, se aude sunet de lemn rupt şi trântit la pământ. Nu cu furie, ci cu obişnuinţa cuiva care face asta de mult timp. Printre razele soarelui, aflate acasă aici, sus, Gheorghe David îşi priveşte oaspeţii pe sub blana murdară din interiorul unei căciuli învechite. „Bine aţi venit! Dumnezeu să vă ajute!”. Pe faţă i se iţeşte un zâmbet fără dinţi, iar o mână noduroasă se întinde spre a o cuprinde pe cea întinsă, politicos, de musafirii necunoscuţi. E o vreme călduţă, atipică pentru luna noiembrie, dar hainele groase şi murdare ale bătrânului aşteaptă deja prima zăpadă. Ea poate aduce aproape şi lupii, fiarele pe care Gheorghe David a învăţat să le îmblânzească, să le ordone, să le abată din calea oamenilor sau, dimpotrivă, să le folosească pentru a se răzbuna pe ei. Pătimaş până la văduvie Inimă zburdalnică, mare iubitor de femei blonde şi milostive în tinereţe, Gheorghe David a rămas, la bătrâneţe, singur, în vârful muntelui, la marginea satului Potingani. I-a plăcut să iubească, iar când nu lucra la cariera de piatră de la Valea Arsului, şi-a fructificat această plăcere prin mai mulţi copii „din flori”. De căsătorit s-a căsătorit târziu. Şi-a luat o nevastă, pe care a iubit-o mult, dar care nu i-a putut dărui copii, pentru că, deja, era prea bătrână. „Am iubit-o mult pe nevasta mea, încă dinainte de a pleca în armată. I-am spus că o iau de soţie când mă întorc, însă părinţii ei au dat-o după unul mai bogat, dar beţivan. Nu a avut trai bun cu el, iar după ce băutura l-a dus la moarte, am luat-o eu de nevastă. Acu` sunt văduv, pentru că ea a murit de inimă. N-o să mai găsesc femeie ca ea!”, povesteşte bătrânul. Are aproape 80 de ani, dar graiul îi e tânăr, povestitor şi denotă o cultură pe care puţini ţărani de această vârstă o au. Gheorghe David îşi istoriseşte viaţa în cuvinte mari, nu pentru a se lăuda, ci pentru că are ce povesti. Se pierde încet în magia descântecelor, a blestemelor şi a viselor. Vorbeşte ca un specialist, dă sfaturi, te lasă cu gura căscată. Privindu-l, în timp ce buzele îi mângâie cuvintele, simţi că bătrânul are ceva special, ceva magic, supranatural. Poate chiar din altă lume. Crede în puterea gândului, are grijă de ea, pentru că nu vrea să-l supere pe Dumnezeu. „Fată, să nu te joci niciodată cu gândul! Are o putere foarte mare. Mortală, chiar. Nu există lucru pe care să nu poţi să-l faci cu gândul. Bun sau rău”, spune Gheorghe David, rezemat de o buturugă din curtea-i stăpânită de o mâţă de culoarea pământului. Gândul şi credinţa în Dumnezeu sunt cele care l-au transformat în „vâlva” lupilor. Dar asta e o altă poveste.... Nebun şi stăpân de fiare Slugile, cum îi numeşte pe lupi, au intrat în viaţa lui Gheorghe David acum mai bine de 40 de ani. A împuşcat odată o fiară, i-a ţinut blana în pod, iar, apoi, a vândut-o cuiva la un preţ bun. Atunci, nu ştia că victima îi va deveni, vreodată, un supus. „Să chem lupii am învăţat de la un om, Gheorghe Muntean. El ştia meşteşugul ăsta, iar pentru că îmbătrânise, m-a întrebat dacă vreau să mi-l transmită mie. Am fost de acord, iar de atunci viaţa mea nu a mai fost aia dinainte”, povesteşte bătrânul, înduplecat de curiozitatea oaspeţilor. Destinul său s-a contopit, periodic, cu cel al fiarelor sângeroase şi a iscat batjocura oamenilor. Cuvintele grele ale acestora îl loveau aproape zilnic, iar, în ochii celor din jur, nebunia părea a fi trăsătura caracteristică a lui Gheorghe David. Bărbatul nu s-a speriat de lumea potrivnică, a crezut în puterile lui, iar timp de 40 de ani, le-a folosit pentru a porunci fiarelor să plece în alte părţi, să nu-i atace satul şi să nu tulbure liniştea turmelor de oi din apropiere. S-a luptat cu groaza primei întâlniri cu slugile, a trecut aproape de moarte, dar a ajuns să iubească fiarele, să le domine, să le înveţe graiul omenesc. Doar pe cel rostit de el. Le-a devenit conducător, iar an de an, în 30 noiembrie, de Sfântul Andrei, fiarele i-au răspuns la chemare, l-au urât, l-au adulmecat şi li s-a făcut poftă de el. Însă, glasul lui era prea puternic, iar porunca le zbârlea lupilor părul pe spinare. Trebuia să o asculte şi au făcu t-o tot timpul. În fiecare iarnă, plecau acolo unde îi trimitea bărbatul, făceau foamea, deşi nasul lor fin, de fiare, adulmeca, aproape de stăpân, miros de oaie sau de vită. De la o întâlnire cu lupii Gheorghe David a rămas cu sechele mari. Mai multe umflături de diferite mărimi îi umplu capul, sub căciula groasă. Spune că sunt de la groaza pe care a trăit-o, pe un deal din apropiere, când trei fiare l-au înconjurat, iar inima i-a împietrit. Întâlnirea de Sfântul Andrei O oală de pământ, o sticlă de lampă cu petrol şi o doniţă din lemn de brad. Acestea erau uneltele pe care, an de an, bătrânul le încărca în raniţă, când pleca la întâlnirea cu lupii, la izvoarele Crişului, aproape de Muntele Găina. Cu ajutorul lor, Gheorghe David chema fiarele, în noaptea Sfântului Andrei, pentru a le dicta calea pe care trebuie să o apuce. Le striga pe diverse glasuri, în funcţie de tonalitatea pe care o dădeau urletului cele trei instrumente. Prin ele, vocea bătrânului se transformă într-un urlet lupesc, care-ţi îngheaţă sângele în vine, de eşti om, şi îţi ciuleşte urechile, de eşti lup. „După ce le chemam prin oală, sticla de lampă şi doniţa de lemn, de peste dealuri li se auzeau glasurile. Urlau la mine, îmi răspundeau, iar peste un timp, le auzeam paşii. Nu veneau în haite, ci câte unul. Mă adulmecau de la depărtare, mârâiau, dar eu îi chemam ca pe nişte copii. Se adunau în jurul meu, fluturându-şi cozile, neliniştiţi ca fiarele. Le vorbeam uşor şi îi îndreptam departe de locurile astea, dincolo de munţi. Să-şi caute mâncarea în altă parte. Nu mă tem de lupi. Am ajuns să-i cunosc, aşa cum un tată îşi ştie copiii”. Din 1996, nu i-a mai chemat. A îmbătrânit şi nu mai poate bate calea până la izvoarele Crişului. Candidat la „vâlvă” Gheorghe David vrea să predea taina chemării lupilor unui bărbat mai tânăr. A găsit deja candidatul, care pare să îndeplinească şi condiţiile cerute de această „meserie”. Nu bea, nu fumează şi nu-l înjură pe Dumnezeu. Asta e suficient. „Îl cunosc de când era mic. Eu cred că e un candidat bun. Nu l-am căutat eu, ci el m-a găsit pe mine. I-am arătat un lup şi am văzut că nu se teme. Dar mai are multe de învăţat”. Viitorul „vâlvă” al lupilor trebuie să fie cel puţin la fel de bun ca precedentul. Trebuie să păstreze secretul meşteşugului, să-l perfecţioneze şi să-l transmită mai departe. „Slugile” sunt cele care vor hotărî dacă candidatul va fi sau nu conducătorul lor. Comentarii?

Săptămâna 23 – 29 noiembrie 2006, numărul 212