Săptămâna 24 – 30 mai 2007, numărul 237
|
EDITORIAL
Ghinion de neşansă
Monalise Hihn Motto: „Nici corabia nu se ţine într-o singură ancoră, nici viaţa într-o singură speranţă” (Epictet)Cu mare tristeţe, politicienii au descoperit că există viaţă dincolo de politică. Zece milioane de oameni au preferat să stea acasă şi să trateze cu dosul un moment atât de „măreţ” pentru toată clasa politică românească. Scârbiţi sau prea puţini interesaţi de propria lor soartă, zece milioane de români au preferat ca vreo opt milioane să decidă în locul lor. De ce s-a ajuns aici, nu e prea greu de presupus, dar cred că e foarte îngrijorător pentru un popor care a scăpat de doar 18 ani de o dictatură sângeroasă, care a atins chiar fiinţa biologică a acestui neam. Dar cum poate fi altfel şi cât de aspru pot fi judecaţi cei care au refuzat să meargă la urne? Pe cine să asculte? În cine să se încreadă? Cu ce i-ar fi putut convinge politicienii ca să-i determine să meargă la urne? De exemplu, ce ar fi putut să le spună alegătorilor reprezentanţii partidelor, astfel ca aproape 300.000 de oameni să se fi mobilizat şi să fi ieşit la vot? Cum ar fi putut Mircia Muntean să-i convingă pe alegători să meargă la urne? Să le fi vorbit de terenurile destinate tinerilor şi vândute mai apoi altor tineri, de această dată italieni, la preţuri de nimic? Sau poate despre un sens giratoriu ce costă cât jumătate de kilometru de autostradă? Ar fi fost lipsit de interes să le povestească şi despre nişte garduri al căror preţ pe metru pătrat face cât salariul unui alegător pe două luni? Mai convingător ar fi fost preşedintele PNL Deva, Florin Oancea, care să le fi relatat despre cum poţi să-ţi trimiţi şoferul la examen în locul tău? Dacă le-ar fi spus Gheorghe Barbu ce înseamnă să faci parte din comisii şi comitete de privatizare şi să câştigi atâţia bani câţi n-au văzut la un loc într-un an o sută de pensionari, ar fi reuşit să trimită prostimea la vot? Oare cât de convingător ar fi fost Dan Radu Ruşanu, dacă le-ar fi spus alegătorilor că e gata să le rupă capul? Dar Ioan Timiş, cum i-ar fi determinat pe oameni să se mişte din case şi să voteze? Poate, spunându-le ce bine e să duci firme la faliment sau plimbându-te din partid în partid? Ce îndemnuri pline de simţire către alegători ar fi putut scoate pe gură Victor Vaida, un politician care nu se sfieşte să accepte ca firma nevestei să facă afaceri profitabile cu societatea de stat la care este el director? Ce să le spună oamenilor un deputat ca Liviu Almăşan, care s-a plimbat în trei partide şi în trei ani şi s-a răzgândit de patru ori în funcţie de propriile interese? Cum să-i convingă Viorel Duca Senior pe alegători să voteze, când el însuşi nu prea ştie bine să-şi traducă din engleză în română propriile gânduri? Cum ar putea oare să-l facă Mircea Moloţ pe locuitorul de la Bătrâna sau din altă comună amărâtă a Hunedoarei să meargă să voteze când, în primul rând, preşedintele Consiliului Judeţean se preocupă de drumul care duce la una dintre reşedinţele sale, iar pentru alegătorul de rând are doar promisiuni? Şi exemplele ar putea continua. Este suficient ca oamenii să privească declaraţiile de avere ale politicienilor, ca să înţeleagă că între ei şi cei pe care pretind că îi apără s-a căscat un hău. Ghinionul de neşansă (o glumă a unui prieten, pe care mi-am însuşit-o) al politicianului, fie el şi hunedorean, este că lumea s-a cam trezit. Sătulă de demagogie, este gata să accepte ca alţii să-i decidă soarta. De aici şi până la dictatură este doar un singur pas. Sau poate că nu şi e doar o scârbă ce poate fi înfrântă?! |
Săptămâna 24 – 30 mai 2007, numărul 237