Săptămâna 24 – 30 mai 2007, numărul 237
|
REPORTAJ
„Fără <Doina>, n-aş putea trăi!”
Ciprian Iancu
Cu o sprânceană ridicată, degetele împreunate şi sufletul pătruns de puterea rugăciunii, compozitorul şi dirijorul Marin Dârvă cântă şi trăieşte, de aproape 45 de ani, alături de membrii Corului „Doina”, înfiinţat în urmă cu mai bine de o sută de ani. Marcat de originea sa de chiabur, Dârvă a plecat din satul natal şi a venit la Hunedoara pentru a-şi urma pasiunea sa pentru muzica corală bisericească şi a-şi împlini destinul pe care l-a intuit încă din copilărie, când îl asculta pe tatăl său cântând la armonică. După ce a reuşit să-i înfrunte pe comunişti şi să înlocuiască propaganda de partid cu armoniile corale compuse de el, Marin Dârvă trăieşte drama muzicianului care ajunge să-şi vadă corul iubit destrămându-se, în ciuda pasiunii care-i animă atât pe corişti, cât şi pe cel care le îndrumă vocile şi le compune piesele.
Nu prea am mai auzit multe lucruri, în ultima vreme, despre Corul „Doina” pe care îl conduceţi. Nu prea mai cântaţi. Ce se întâmplă? Din păcate, Corul „Doina” se cam destramă. Nu mai avem o sală de repetiţie. Nu prea mai cântăm, pentru că nici repetiţii nu prea mai facem. Ne rugăm de unul şi de altul să ne mai lase în anumite spaţii ca să putem să mai exersăm. Din cauza asta au şi plecat din corişti. Mai sunt în jur de 35 de oameni.Această situaţie în care a ajuns corul pe care-l conduceţi are vreo legătură cu conflictul pe care l-aţi avut în urmă cu circa cinci ani cu preotul Petru Stencoane, de la Catedrala Ortodoxă din Hunedoara şi în urma căruia aţi renunţat să mai cântaţi acolo? Bineînţeles că are. El e principalul vinovat. Nu mi-a respectat munca, nu numai a mea, ci a întregului cor ai cărui membri făceau sacrificii pentru a putea să cânte. Ne-a dat afară de la repetiţii, pentru ca să poată el să ţină o şedinţă, deşi avea loc suficient în casa parohială. L-am avertizat că dacă nu-şi schimbă atitudinea, eu plec. Când n-am mai putut rezista, le-am spus să-şi caute dirijor şi le-am predat corul. Am plecat la Ghelari, unde m-am reîntâlnit cu coriştii de la mină şi de atunci dirijez corul de aici. Cu Corul „Doina” nu mai am unde să cânt. Iarna trecută, niciuna, din câte biserici sunt în Hunedoara, nu ne-a invitat să dăm un concert de colinde. Am primit invitaţii doar din Simeria şi Deva.Corul „Doina” nu mai are niciun angajament permanent, ca să spun aşa? Nu, cântă doar pe bază de invitaţie. Însă, mulţi dintre membri nu mai pot să vină să cânte pentru că lucrează şi nu pot pleca din timpul programului de lucru, ca înainte. În plus, foarte mulţi au plecat din ţară. Am, acum, un cor chiar şi în Canada. Acolo au plecat mai multe familii ai căror membri făceau parte din Corul „Doina”. Mai sunt unii în Italia, Spania sau Austria.Nu mai există nicio posibilitate de întoarcere a dvs la catedrală, alături de corul „Doina”? Am avut atâtea oferte să plec de la Ghelari, venite inclusiv de la Deva şi Simeria. Am refuzat categoric să plec. Onoarea niciodată nu poate fi plătită. Dacă eu mi-am dat cuvântul către părintele Vlad, că voi dirija corul de la Ghelari, cât va mai exista acesta, asta voi face. Niciodată nu mi-am pus problema retribuţiei. Ca să mă întorc la catedrală, trebuie să renunţ la corul de la Ghelari. În plus, cât timp va sluji la catedrala din Hunedoara părintele Stencoane, eu nu am ce să caut acolo. Nu mai vreau să-l văd. Nici coriştii nu mai vor.Care este legătura dumneavoastră cu Hunedoara, având în vedere că v-aţi născut în judeţul Teleorman? În 1961, am venit la Hunedoara, după ce a fost naţionalizată averea tatălui meu, care era chiabur. Am venit aici pentru că am văzut multe anunţuri în ziare, că se fac angajări la combinat. M-am dus la Roşiori, cu mama după mine, plângând, şi m-am urcat în primul tren care mergea către Simeria. M-am angajat ca zilier, pe baza certificatului de şapte clase, pentru că nu puteam să spun că sunt şi chiabur. Încet, mi-am făcut transferul în Direcţia Comercială, iar, apoi, am ajuns profesor de muzică la Grupul Şcolar din Hunedoara. Ulterior, m-am înscris la Conservator, la Cluj, unde am intrat cu media 6, pentru că, pe vremea aceea nota 7 era cea mai mare. Am intrat pe locul şapte, la muzicologie. M-am întors la combinatul siderurgic şi n-am mai lucrat ca şi profesor, pentru că mi-au displăcut dispoziţiile primite din partea „tovarăşilor”.De ce nu v-aţi făcut preot pentru că, din câte ştiu, deşi seminarul teologic pe care l-aţi urmat a fost pe vremea aia singura dumneavoastră alternativă de studii, ca fiu de chiabur, v-a şi plăcut foarte mult să învăţaţi acolo şi aţi refuzat să vă înscrieţi la alt liceu când aţi avut ocazia? Dacă vrei să fii preot, trebuie să ai chemare. Eu întotdeauna spun că am avut trimitere, nu chemare şi din cauza asta nu sunt preot. Mi-a plăcut educaţia pe care am primit-o în acea şcoală. Aveam nişte dascăli care îmi ofereau multe exemple de urmat. Nu mi-am dorit să devin preot niciodată.Atunci, aveţi o chemare spre muzică şi, în special, spre cea corală. Cine a fost cel care v-a tras, ca să spun aşa, în această direcţie? Tot un profesor? În 1957, m-am dus la Bucureşti, unde l-am întâlnit pe Nicolae Lungu, după părerea mea, cel mai bun pedagog, dirijor şi compozitor de muzică corală bisericească. „Am furat” meseria de la el. Am învăţat extraordinar de multe de la el, ce înseamnă interpretare, cum se tratează un text, cum să-l abordezi pe melodie, dar şi armonia corală bisericească, care nu seamănă cu alte armonii corale. El mi-a insuflat acest microb, al muzicii corale, pe care am şi cântat-o cât am fost elev. După părerea mea, ea este sublima muzică de grup, pentru că ai cuvântul la dispoziţie. Muzica trebuie să deservească textul.Cum a apărut primul cor în viaţa dumneavoastră? Când am ajuns la Hunedoara, pentru că nu eram sigur că mă voi putea angaja, m-am interesat dacă, aici, există vreun cor. Am aflat de corul combinatului, dirijat de Constantin Ungureanu, care m-a luat drept ajutor. El se ocupa de orchestră, eu de cor. Apoi, în 1964, când a trebuit să ne pregătim de o vizită a „tovarăşului”, am fost nevoit şi să merg la Ghelari, să instruiesc corul de acolo, al exploatării miniere, care trebuia să cânte împreună cu cel al combinatului. M-am „lipit” de coriştii din Ghelari şi am rămas acolo. Apoi, în 1973, au apărut presiunile să mă reîntorc la corul combinatului cu care mie, sincer să fiu, nu mi-a plăcut niciodată să lucrez. Dar, în cele din urmă, l-am preluat şi pe acesta şi am ajuns să lucrez în paralel cu amândouă.Tot atunci a apărut în cariera dvs şi al treilea, cel care avea să poarte denumirea de Corul „Doina”. Da, cam în aceeaşi perioadă am fost contactat de o doamnă Petrescu, o soprană bună, din cadrul corului combinatului, care mi-a spus de corul Catedralei Ortodoxe din Hunedoara, dirijat în acea vreme de domnul Zurălău. M-a rugat să mă ocup de el şi am acceptat. Am cântat împreună de Crăciun, la biserica Popa Şapcă, însă, nu am fost mulţumit de modul în care au răspuns coriştii. După repetiţii de două luni, am fost vizitaţi chiar de către Patriarhul Ortodox. Corul catedralei se numea, în 1918, „Reuniunea de Cântări Doina”, dar el fusese înfiinţat în 1905. După 1989, când s-a autodesfiinţat şi corul combinatului şi cel al exploatării miniere, am decis să introduc în repertoriul corului bisericii şi repertoriul laic. Atunci, am înfiinţat Asociaţia Corală Non - Profit „Doina”. Atunci, în cor erau circa 70 de corişti.La care dintre aceste trei coruri aţi ţinut mai mult? Nu mă întrebaţi asta. Părintele Vlad de la Ghelari spune foarte frumos într-o carte că eu am dirijat Corul Combinatului, al exploatării miniere, dar Corul „Doina” este familia mea de suflet.Pasiunea dvs pentru muzică şi munca alături de cor v-au adus, înainte de 1989, în vizorul comuniştilor cu care aţi avut şi ceva divergenţe. Cum aţi trecut peste ele? Înainte de revoluţie, am avut, aşa, o mişcare misionară şi comitetele de partid se adunaseră pe capul meu, să mă facă să renunţ. M-au băgat în partid, deşi eu nu aveam legătură cu el, dar m-au băgat pentru că eram conducătorul unui grup mare de oameni, care era corul. Dar n-am renunţat. Problema lor era că dirijam un cor bisericesc. Nu mi-au interzis să dirijez, dar aveau mereu treabă cu mine, mă criticau. Ei vorbeau una, eu făceam alta.Preferaţi muzica religioasă celei laice. De ce? Muzica religioasă e aparte. E o rugăciune. Altfel nu poţi să o cânţi. Dar dirijorul se simte bine şi în repertoriul religios şi în cel laic, pentru că el îl alege. Acum nu mai suntem obligaţi să introducem în repertoriu o anumită piesă.Cam câte piese aţi compus în cariera dvs, pentru că pe lângă dirijor sunteţi şi compozitor? Peste 60 de piese. Toate au fost compuse pentru corul „Doina” şi la îndemnul membrilor acestuia. Multe piese le-am compus după moartea soţiei mele, în 1982. Sunt inspirat din textele bisericeşti sau din rugăciuni. În ceea ce priveşte muzica laică, eu am făcut doar prelucrări. Nu am pus mare accent pe acest repertoriu.Se câştigă bine din meseria pe care o aveţi? Acum, da, câştig mai bine. Pe vremea lui Ceauşescu aveam 600 de lei indemnizaţie pentru Corul Combinatului, din care mi se mai opreau şi 55 de lei drept impozit. Salariile erau de mii de lei pe vremea aceea. La catedrală, era un fel de bătaie de joc. Primeam cam 250.000 de lei vechi pe lună. În ultimele luni, îmi făcuseră un milion de lei, din care mi se trăgea şi impozit. Acum, la Ghelari, munca mea este respectată. O parte din banii pe care îi primesc sunt de la primărie şi o parte de la biserică. Coriştii nu primesc nimic. Ei fac totul din pasiune şi voluntar.Dar dvs nu o faceţi tot la fel, din pasiune? Că nu pot să cred că o faceţi pentru bani. Bineînţeles că tot din pasiune. De cinci ani, nimeni nu mi-a dat niciun ban pentru că lucrez cu Corul „Doina”. O fac pe gratis. Nimeni nu mă întreabă dacă primesc vreun ban pentru munca asta. Eu fac voluntariat cu „Doina”. O fac de drag. E viaţa mea. Dacă nu aş face-o, mi-aş scurta zilele. Ştiţi ce greu trece o zi fără muzică corală? Din păcate, în ziua de azi nu se mai compune muzică de acest gen. |
Săptămâna 24 – 30 mai 2007, numărul 237