Săptămâna 24 – 30 mai 2007, numărul 237

REALITATEA HUNEDOREANĂ Ramona Ştefan Bătrânii nimănui Zeci de bătrâni râvnesc la un loc într-un cămin unde să fie îngrijiţi, să primească mâncare, asistenţă socială şi să-şi facă prieteni. Locurile sunt însă ocupate. Cei înscrişi pe liste trebuie să aştepte ca moartea să mai elibereze un pat. În judeţul Hunedoara există şapte centre de îngrijire a căror capacitate, per total, este de cinci sute de locuri. „Locatarii” lor sunt persoane care au anumite afecţiuni. Pe lângă ei, alte câteva zeci de bătrâni tânjesc după un loc în unul dintre cămine. Listele de aşteptare sunt lungi. Aproape în fiecare lună, pe masa comisiei de internare ajung câte 15 dosare întocmite de persoane care doresc internarea în centru de îngrijire. Vârstnici, bolnavi ori oameni cu un anumit handicap aşteaptă să moară un bătrân pentru a-i ocupa locul în aceste centre. Paradoxal, numărul solicitărilor de internare în unul dintre cele şapte centre ale judeţului a crescut în ultimii ani, în ciuda puţinelor locuri libere din cămine. „Avem tot mai mulţi oameni bolnavi în judeţ. Numărul cererilor a crescut. În medie, lunar, se primesc cam 10 -15 solicitări. Pentru că locurile sunt limitate, există persoane care aşteaptă să se interneze în unul dintre aceste centre. Sunt situaţii când reuşim să rezolvăm internarea pe loc, însă şi cazuri în care ei trebuie să aştepte o perioadă pentru internare”, a declarat Viorica Popescu, director al Direcţiei de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Hunedoara. „Şi din cauza gradelor de handicap suntem în imposibilitate să facem internările pe loc, întrucât ei sunt separaţi în centre în funcţie de diagnosticul pe care îl au, iar dacă în centrul pentru care se solicită internarea nu sunt locuri, persoana respectivă trebuie să aştepte o perioadă, pentru ca un loc să fie eliberat. Ne gândim să deschidem şi alte servicii pentru viitor”, a mai spus şefa DGASPC Hunedoara. În centrele de îngrijire din judeţul Hunedoara sunt primite persoanele vârstnice, cele cu un anumit grad de handicap, în cazul cărora, se face, mai întâi, o anchetă socială. Pentru a putea beneficia de un loc în cămin, vârstnicii, mai întâi, întocmesc un dosar, în care trebuie anexat un certificat de handicap. Fiecare dosar este discutat de comisia de internare. Odată internaţi în centru, bătrânii renunţă la 70 la sută din pensia lor şi locuiesc în camere de două ori trei locuri. „Palatul” singurătăţii O clădire ascunsă în spatele unei micuţe „grădini” îngrădită de un gard, vopsit în culori reci. Alei, vegetaţie şi linişte. Fiecare pas făcut înainte te învăluie în atmosfera care dăinuie în acest loc. Pe alee se plimbă un bărbat. Negricios şi cu o pălărie de paie în cap. Cu o privire plină de satisfacţie, salută politicos. Se plimbă în stânga şi în dreapta, ca şi cum nu ar avea stare, explicând „cuiva” cu mâna. Bătrâneţea, boala şi mai ales singurătatea sunt caracteristicile asistaţilor internaţi în Centrul de Îngrijire şi Asistenţă din Brănişca. Centrul, deschis de aproape două decenii, găzduieşte în momentul de faţă 82 de asistaţi, aproape toţi cu handicap neuromotor. Majoritatea sunt trecuţi de 60 ani. Unii sunt aici de zeci de ani. Nimeni nu îi mai caută. Pe umărul colegilor sau a asistentelor îşi plâng suferinţa. „O mare parte sunt vizitaţi de familie. Sunt şi care îi caută săptămânal, însă sunt unii pe care nu îi mai caută cu anii. Vin şi îi lasă aici, iar pentru ei, lipsa familiei lasă un gol imens în sufletul lor”, spune Marius Surgent, director la Centrul de Îngrijire şi Asistenţă Brănişca. Bărbaţii joacă table, iar femeile împletesc pulovere, pictează. În paralel, li se oferă şi servicii medicale. „Unii dintre ei pictează, alţii merg la biserică, în excursii. Sunt nouă asistenţi medicali, care se ocupă de ei”, a mai spus Marius Surgent. În antreul morţii Bătrânii din centru sunt diferiţi prin înfăţişare, vârstă sau caracter, dar totuşi sunt uniţi prin suferinţă. Împreună varsă lacrimi când unul dintre ei pleacă la Dumnezeu. Francisc Schramer are 66 de ani şi este pasionat de plantele medicinale. Sprijinit într-un baston, bătrânul povesteşte cu mândrie despre studiile sale despre flori, mărturiseşte că nu este chiar totul pierdut. „De obicei, cei care sunt la azil sunt consideraţi în antreul morţii. Ori, totuşi, noi mai vrem să trăim şi chiar încercăm să trăim. Eu consider că din moment ce nu te mai interesează nimic eşti considerat un om mort. Dacă ai şi un pic de activitate sau totuşi citeşti măcar o carte, asculţi o ştire deja eşti în angrenajul vieţii”. Cei mai mulţi dintre ei au rămas fără un acoperiş deasupra capului ori au fost daţi la o parte de cei cărora le-au dat viaţă. Alţii, din dorinţa de a nu fi pe post de povară pentru familiile lor, şi-au găsit liniştea şi alinarea la azil. Acestor oameni, soarta le-a fost potrivnică. O simplă întorsătură a vieţii le-a schimbat radical destinul încât au ajuns să nu mai conştientizeze ce e bine sau ce e rău. Unii dintre ei trăiesc doar pentru că trebuie, nu pentru că pot. Pe lângă aceşti oameni, o vastă şcoală a vieţii lăsată în urmă. Parcă uitată. Totuşi, sunt fericiţi. Sunt, însă, alţii rămaşi acasă, lipsiţi de ajutor, care abia aşteaptă să treacă ziua de azi, în speranţa că cea de mâine le va aduce o oază de linişte, pentru care aşteaptă în fiecare zi. Comentarii?

Săptămâna 24 – 30 mai 2007, numărul 237