Doi tineri hunedoreni, soţ şi soţie, au avut curajul să înceapă de la zero o afacere pe care alţii ar fi încadrat-o din start la categoria eşec. Şi-au vândut casa şi maşina, au făcut un credit şi au deschis la Hunedoara o cafenea culturală, care “a rupt gura târgului”. “Pasiune” şi “din partea casei” sunt două cuvinte cheie care au definit “locul de întâlnire al hunedorenilor deschişi la minte”: CAFE d’ART.
Cafeneaua “ascunsă” într-o zonă fără “vad” este, de fapt, o oază a iubitorilor de frumos: literatură, muzică, jocuri de perspicacitate sau umor de bună calitate
În urmă cu câţiva ani, când le-a trecut pentru prima oară ideea asta prin minte, habar n-aveau la ce s-au înhămat. Au avut noroc cu atelierul mecanic al tatălui Ralucăi Vlaicu. Atunci când acesta a simţit că e timpul să se retragă, a avut înţelepciunea să-i lase pe “copii” să facă aici ce-or vrea. Iar cei doi şi-au dorit, nici mai mult, nici mai puţin, o ceainărie. Undeva la limita între Micro 6 şi OM, în zona Păltiniş, într-o clădire “comunistă”, un fost complex de magazine turnat după tipicul de odinioară. Dacă treci prin zonă nu ai cum să bănuieşti că, în spatele pereţilor şi uşilor vechi, rămase în balamale încă de acum 30 de ani, cei noi non-conformişti “au dosit” o cafenea în stil retro, foarte căutată de hunedoreni. Miza? Prietenia şi evenimentele culturale.
Cum să ajungi în top: “Să ne ascundem!”
Adrian Vlaicu râde şi zice că, da, “afară-i vopsit gardu’, şi-năuntru leopardu’”. “Păi noi asta am şi vrut: să ne ascundem! Nu am vrut să vină oricine. Şi tot de asta am pus şi preţurile un pic mai mari – doar puţin: ca să intre doar hunedorenii care chiar îşi au locul aici”, recunoaşte tânărul. Ca să transforme vechiul atelier mecanic în cafeneaua intimă care o au acum, a fost nevoie de foarte multă muncă, dar şi investiţii serioase. Cei doi n-au stat pe gânduri când a venit vorba de sacrificii: ştiau că, dacă e să aştepte reuşita de la ziua de mâine, “astăzi” ei erau cei care trebuiau să renunţe la ceva. Ceva suficient de important. Aşa au ajuns să facă un fel de “troc” cu destinul. Şi-au vândut apartamentul şi maşina lor cea nouă – un Opel Astra, au mai făcut şi două credite şi s-au pus pe treabă. Au spart pereţii, până la cărămidă, au reamenajat podeaua, plafonul, au cumpărat mobilier, un bar şi, când a fost totul aproape gata, s-au apucat să adune cărţi, lampadare, radiouri “din 1900 toamna”, albume de artă, instrumente muzicale, plăci de vinil şi CD-uri rare.
Cafenea şi literatură
Le-au aranjat pe toate în noua lor cafenea. “Loc de menţinut intelectul în formă”, cum le place celor doi să-i spună, râzând. Retoric, Adrian s-a întrebat dacă nu cumva “Cine nu citeşte e prost?” şi a pus gândul lui, cu umor, chiar în capul Meniului cafenelei. Ăsta ar fi, de fapt, sloganul lor. Ca răspuns, cărţile stau frumos aranjate pe rafturile cafenelei. Cine-a vrut, a putut să le ia acasă, să le citească, să admire picturile din albumele rare de artă şi… să se bucure! Cu o singură condiţie: să le aducă înapoi. Culmea, într-un oraş în care se fură aproape orice, de la telefoane mobile, la cabluri de telefonie, capace de canal sau chiar cruci din cimitir, celor doi, Ralucăi şi lui Adrian Vlaicu, nu le-a luat nimeni nici măcar o carte scumpă sau un CD. Într-o zi le-a venit o altă idee: ce-ar fi să organizeze un schimb de cărţi? Aşa, hunedorenii care vroiau să citească, dar nu-şi permiteau să cumpere toate noile apariţii, se puteau păstra la curent cu toate noutăţile literare. Ca să nu mai vorbim de ocazia minunată de a întâlni oameni, de a povesti, de a descoperi cum vine setea asta de lectură la ceilalţi şi… ce anume face un om să iubească o carte.
Schimb de cărţi: “noi doi şi-o prietenă”
Startul acestui gen de evenimente ar fi putut fi catalogat rapid de vreun pesimist ca un adevărat dezastru: la primul “Schimb de cărţi” au fost doar… trei oameni şi jumătate: ei doi, Adi şi Ralu, scriitoarea Ileana P. Gatti şi un angajat de-al lor. A fost, însă, destul să se afle în oraş: au început să vină aşa de mulţi oameni că aproape n-a mai fost loc. Încă de la început, Raluca i-a dat mână liberă lui Adrian: ea are un alt serviciu, aşa că soţul ei e cel care se ocupă de afacerea familiei. Când poate şi are timp. Pentru că Adi Vlaicu face naveta la Lupeni, acolo unde lucrează ca profesor de sport. Pleacă la început de săptămână, plăteşte chirie, dă bani pe drum, şi-abia după ziua de joi se poate întoarce la Hunedoara. Are noroc cu cei trei-patru angajaţi. Fiecare dintre ei “s-a ales singur” pentru ceea ce face. Au venit cu recomandări şi le-a plăcut aşa de mult că n-au mai plecat. Şi ei, ca şi Adrian, fac munca asta la cafenea mai ales din pasiune.
“Am adus scaunele de acasă”
Când au văzut că tot mai multă lume “dă năvală” şi că oamenii pur şi simplu nu mai aveau unde să stea, cei doi au decis să aducă la cafenea scaunele din propria sufragerie. Însă nici aşa n-a fost de-ajuns! “Au fost zile – mai ales la evenimente – în care au fost aşa de mulţi hunedoreni că, pur şi simplu, n-am mai avut ce să le oferim ca să stea jos. Atunci am adus lăzi de bere din spate”, povesteşte Adi. Şi tot pe “spatele” ăsta s-au bazat cei doi hunedoreni şi atunci când au deschis cafeneaua. “Noi la asta ne-am şi gândit. Erau copii de liceu care veneau aici, la complex, în pauze. Atunci ne-am gândit că o ceainărie ar fi numai potrivită pentru ei. Ceainărie am vrut să facem, la început. Ne aşteptau dimineaţa la uşă, încă înainte de ora opt. Numai că minutele treceau şi ei nu mai plecau la şcoală. Aşa că am decis să schimbăm programul şi acum deschidem abia la ora 9”, explică Adrian.
Prietenie pe felie
Concertele FEEL THE JAZZ îi adună la cafenea pe iubitorii de muzică bună
Ce a făcut diferenţa în ceea ce priveşte ideea de afacere a hunedorenilor şi celelalte cafenele, cluburi sau pub-uri din Hunedoara au fost evenimentele. Unele sub franciză, pentru care Adrian trebuit să ceară acordul deţinătorilor, urmând să le organizeze în sincron, laolaltă cu alte cafenele sau asociaţii din ţară. Altele – evenimente unicat, în timpul cărora hunedorenii s-au bucurat de muzică, umor sau literatură de calitate. “Schimbul de cărţi” a fost primul dintre evenimentele oranizate. Ideea era simplă: fiecare hunedorean venea la cafenea cu o carte, două, trei sau chiar mai multe, iar aici urma să le prezinte: ce i-a plăcut aşa de mult la cartea respectivă şi de ce o recomandă.
“E, aşa, o atmosferă informală… Ori cineva povesteşte şi ascultă toată lumea, ori se formează grupuri mai mici, la câte două-trei mese… De la numai doi oameni, pentru că ceilalţi doi eram noi (eu şi Raluca), am ajuns la câteva zeci de participanţi. Şi la puzzle e tot aşa. Se încinge treaba bine de tot – se amuză Adrian. Sunt anumite seri: noi anunţăm dinainte când anume se organizează, iar cei care vin se organizează pe echipe. Uneori durează şi câte trei-patru ore pentru ca prima echipă să termine un puzzle. Sunt foarte complicate! Noi alegem o fotografie cu o imagine din Hunedoara: cu Castelul Corvinilor, cu stadionul, cu Casa de Cultură, cu Primăria… Cel mai adesea, până acum, am ales câte o creaţie a lui Lucian Marian, administratorul paginii «Când spun Hunedoara, spun Acasă». Apoi o trimitem la printat, pe cartonul acela special. Un asemenea puzzle ne costă 25 de lei, iar taxa de participare e de numai 5 lei şi o plătesc patru coechipieri, aşa că, noi nici măcar nu ne scoatem banii. Dar, cum am spus, noi o facem pentru că ne place, din pasiune”, mărturiseşte administratorul celei mai îndrăgite cafenele din oraş.
Sacii de cartofi ai diavolului
Când e seară de puzzle toată lumea se amuză copios. Tinerilor e place să se întreacă în ascuţimea minţii şi fac echipe de câte patru: “Anonim”, “Bursucii”, “Four Team” sau chiar “Sacii de cartofi ai diavolului”! Participanţii pot să-şi ia puzzle-ul acasă, iar câştigătorii se aleg şi cu un premiu, plus admiraţia celorlalţi hunedoreni. Însă Adrian Vlaicu nu s-a oprit aici: a organizat concerte ale liceenilor pasionaţi de muzică, concerte de jazz, lansări de carte, întâlniri cu scriitori şi cu poeţi, iar acum cei doi au în plan runde de stand-up comedy. “La noi şi-a lansat un volum de proză Maria Dimian, iar Bianca Dan, după ce în Deva şi-a lansat cartea la Mall, pentru Hunedoara a organizat lansarea la noi. În plus, tot aici vin copii de la liceele din oraş să picteze, sau să deseneze. Îşi întind vopselele pe mese sau lucrează în creion. O parte dintre creaţiile lor ni le-au lăsat nouă, iar noi am decorat cu ele pereţii”.
25 la sută pentru copiii cu handicap. Cu drag!
Adrian Vlaicu manageriază o cafenea unicat în Hunedoara
Pentru 21 decembrie Adrian Vlaic a pregătit un concert folk de Crăciun, la care i-a invitat pe Felicia Pop, Florin Thomits şi Cătălin Stepa. Dar, nu în ultimul rând, soţii Vlaic ştiu că, mai mult decât orice, pentru ca o afacere să meargă, trebuie să rămâi un om generos şi să împarţi din darurile tale cu cei mai puţin norocoşi. Dac-ar trăi câte un an pentru fiecare dată când au zis: “Lăsaţi, e din partea casei!”, ar avea fiecare cel puţin nouă vieţi. Însă, după ei, nici asta nu a fost de ajuns. Tocmai de aceea, când li s-a cerut ajutorul, niciodată n-au spus nu. Cea mai nouă campanie în care Adrian s-a implicat, cu tot cu cafeneaua pe care-o conduce, este “Din suflet pentru suflet”.
A hotărât să doneze 25 la sută din preţul unei cafele copiilor bolnavi, cu deficienţe şi nevoi speciale, de la Centrul de Pedagogie Curativă din Hunedoara. Unii dintre clienţii fideli ai cafenelei au vrut şi ei să facă un gest de altruism, chiar dacă nu sunt băutori de cafea, ci de bere şi vin. Aşa că i-au cerut lui Adi să doneze 25 la sută din valoarea alcoolului pe care-l vor bea până în Ajunul Crăciunului, când banii vor ajunge la copii. Adi a râs şi-a acceptat. Crede că multe idei extraordinare pot veni chiar de la hunedorenii care se simt bine în cafeneaua lui. Cu fiecare dintre ei e prieten şi niciunul nu pleacă acasă fără să-i strângă mâna sau să-l salute cu drag. Asta este marca, singurul fel în care ştiu să facă lucrurile soţii Vlaicu. Cu drag.
Felicitari proprietarilor si mult succes!
Cafeneaua nu e rea, nici buna, dar sa fim seriosi articolul e exagerat.
Nu vad unde e investit apartamentul si masina, nu stiam ca revistele ‘Cosmopolitan’ de pe mese intra la categoria cultura, si, nu stiam ca rezolvarea unui puzzle nu e o provocare intelectuala pentru oamenii cu IQ mai mare de 120.
Vă mulţumim pentru trecere şi lectură, doamnă/ domnişoară Dana.
Referitor la investiţiile făcute… sunt convinsă că numai cei care pornesc de la zero o afacere ştiu exact ce presupune asta: câţi bani şi cât efort. Judecând din afară (şi întotdeauna suntem în afară, cu excepţia propriei persoane)… riscăm să vedem realitatea puţin distorsionat.
Cât despre revistele “Cosmopolitan” care ar putea fi găsite pe mese… eu mărturisesc că – la momentul respectiv – nu am văzut niciuna. Oricum, ele sunt întrecute numeric în maniera cea mai evidentă de cele câteva zeci de enciclopedii, volume de beletristică şi albume de artă de pe rafturi, iar asta poate confirma oricare dintre cei care au trecut pragul cafenelei.
Rezolvarea unui puzzle… Niciunde în text nu scrie că “rezolvarea unui puzzle e o provocare intelectuala pentru oamenii cu IQ mai mare de 120”. Dar, în şi printre rânduri, scrie că rezolvarea unui puzzle… poate fi mai mult decât un prilej de a ne testa inteligenţa, logica şi perspicacitatea sau IQ-ul. Poate fi o ocazie de a “lucra” sau a ne juca în echipă. Ori, pur şi simplu, de a împărtăşi bucuria că suntem alături de oameni cu care ne simţim bine: prietenii noştri. Chiar dacă aceştia au un IQ mai mic sau mai mare de 120. Pentru că fiecare dintre noi, chiar şi o persoană cu retard mintal, are dreptul să aparţină unui grup, să fie fericită şi să ştie că, în ciuda handicapului său, e acceptată. Că nu e singură.
Din punctul meu de vedere şi al altor câteva zeci sau… poate chiar sute de persoane… în Hunedoara CAFE d’ART este, fără îndoială, un succes construit pe o reţetă atipică, aşa cum scrie şi-n titlu. Un succes pentru că, spre deosebire de cel puţin 3.000 de firme care s-au închis în ultimii ani doar la noi în judeţ, această cafenea culturală (nu birt!) este încă funcţională, ba mai continuă şi să organizeze evenimente pentru oamenii din comunitate şi să aducă la la Hunedoara artişti care pot fi văzuţi în concerte în oraşele mari din ţară ş.a.m.d. Reţeta atipică e evidentă.
Şi, în cele din urmă… textul. Un reportaj-feature a fost, este şi va fi întotdeauna subiectiv. Reportajul de tip feature este întâi de toate o poveste, nu un proces verbal scris de un poliţist sau o dare de seamă. Şi, da, se întâmplă de foarte multe ori ca un astfel de text să scoată la iveală din subiectul său (un om, un loc, o întâmplare) cu precădere partea frumoasă şi lumina. Asta pentru că un feature, mai mult decât oricare alt gen jurnalistic, are dreptul şi este chiar de dorit să treacă prin filtrul intelectual şi afectiv al autorului. Aceeaşi situaţie, aceeaşi persoană, descrisă de 10 ziarişti diferiţi, poate avea 10 perspective diferite. Ceea ce e bine. Ne reaminteşte de splendida diversitate care ne adună pe toţi în aceeaşi oală numită VIAŢĂ. Şi, implicit, ne demonstrează că fiecare are dreptul la propria viziune. Când vrem precizie, ne oprim la ştiri sau la relatări.
Pe de altă parte… uneori ne spunem părerea, dar ne păstrăm (semi)anonimatul. Însă eu cred că am fi mult mai autentici (pentru noi înşine, nu pentru alţii, cărora nu le-ar folosi oricum la nimic) dacă, în general, când postăm comentarii, opinia noastră ar fi susţinută de semnătură.
Am scris mult, pentru că am simţit nevoia de a veni cu aceste explicaţii, ca poziţie personală, legat de toate textele care-au fost şi care, poate, vor mai fi. Nu am mai făcut acest lucru şi nici nu o voi mai face a doua oară.
Cu cele mai curate gânduri, vă doresc un sfârşit de săptămână frumos!