Are 94 de ani şi o memorie fantastică. Îţi poate spune oricând ce a făcut săptămâna trecută, dar şi ce culoare avea chipul camaradului său împreună cu care se adăpostea în tranşee, cu 71 de ani în urmă, în timp ce pe deasupra lor treceau tancurile ruseşti. A văzut moartea cu ochii de multe ori. Chiar a ţinut-o în mâini, întrupată în cadavrele pe care le-a recuperat din prima linie, de sute de ori. La bătrâneţe şi-a dat seama că patria nu i-a fost niciodată recunoscătoare, aşa cum îi promisese în momentul recrutării, ori aşa cum le promisese părinţilor prietenilor lui care nu s-au mai întors de pe front. Totuşi, spune că, dacă, Doamne fereşte, s-ar repeta istoria, ar face la fel: s-ar înrola, şi-ar servi ţara şi şi-ar risca viaţa. Se numeşte Nicolae Zeriu, locuieşte şi acum în Ţebea, satul său natal, şi este veteranul hunedorean despre care s-a scris o carte.

La cei 94 de ani ai săi, Nicolae Zeriu îţi poate povesti şi acum toate detaliile grozăviilor prin care el şi camarazii lui au trecut în perioada 1942 – 1945

S-a născut în 1920, la Ţebea. A făcut şcoala în satul natal. Era premiant an de an. Tatăl său luptase în Primul Război Mondial şi se ruga, zi de zi, ca nu cumva cei doi fii ai săi să fie nevoiţi să mai treacă printr-o asemenea grozăvie. N-a fost să fie. Mai întâi, fiul cel mare, Viorel, a fost chemat la oaste. A ajuns în Divizionul I – tunuri de munte de la Sebeş. Culaie (cum îi spunea tatăl său) apucase să se angajeze ca vagonetar la mina de cărbune de la Ţebea. A muncit doi ani în subteran. Apoi i-a venit şi lui ordinul de încorporare. Dintr-o dată, s-a trezit infanterist, la Arad, într-o garnizoană cu obiceiuri româneşti: furturi, bătăi ordonate de gradaţi, înjurături şi, mai ales, perspectiva frontului de la ruşi. După câteva luni de viaţă cazonă, în vara lui 1942, este pus pe tren şi trimis în Est: “Trei săptămâni am tăt mers cu trenu’. Am ajuns la Taganrog, pă malu’ Mării Azov”. Aici Culaie Zeriu avea să simtă pentru ultima oară gustul dulce al tinereţii: “Am făcut baie în marea aia. Apa era mică. Mergeam doi kilometri până să ne vină la gât”. A fost, de fapt, doar o amăgire. După şapte zile, Regimentul 93 Infanterie Cetate – Arad începea marşul spre Stalingrad.

“Cu tăt echipamentu’ pă noi am început să înaintăm spră Soare Răsare. Trebuia să ajungem la Stalingrad să completăm pierderile trupelor nemţăşti şi române”. Până să înceapă marşul, îşi aminteşte că le scrisese părinţilor o carte poştală în care le spunea că este bine, sănătos şi că este “în drum spre datorie”. Acum constată: “Datorie? Ce datorie că n-aveam niciuna, faţă de nimeni! Dar aşa era atunci. Or venit comuniştii dup-aia şi ne-or întrebat, pă noi, românii, că ce-am căutat la Stalingrad. Oarecum or avut dreptate. Nouă, când am plecat în armată, ni s-o spus că trăbă să eliberăm pământu’ strămoşăsc. Antonescu o făcut bine ce-o făcut, numa’ că noi, românii, n-aveam ce căuta dincolo de Nistru. În plus, la noi în sat să spunea că un tânăr fără armata făcută nu valora nimic. Să faci armata îi ca şi cum ai altoi un pom: dintr-un pom altoit iese rod folositor pentru familie. Ş-apoi, pă vremea aia, numa de murmurai că nu vrei să meri, ajungeai la Curtea Marţială!”. Iar ca să mai destindă atmosfera, adaugă o lozincă din acele vremuri:
“Prăcum faci ce zâce popa/ Fă ce zâce ş-un gradat!/ Asta este disciplina/ Pentru orişice soldat”.

Un insignifiant strop de noroc

Marşul chinuitor prin Stepa Calmucă e descris în cartea – interviu realizată de Ion Pârva, lucrare ce este deja tipărită, dar care aşteaptă să fie lansată oficial în vara sau în toamna acestui an. Pământul lutos, care se lipea de picioare şi de roţile căruţelor trase de cai, apoi frigul cumplit, distanţele de sute de kilometri prin pustiu, proasta echipare a armatei române au fost elemente suficiente pentru un adevărat calvar. “Compania noastră era mai în urmă. Am avansat şî mai greu. Mai aveam numa’ o zî de mers şi cădeam în încercuirea ruşilor de la Stalingrad. Am primit ordin să ne retragem. Asta după ce unii ofiţeri ziceau să ţinem poziţiile şi să nu facem un pas înăpoi. Da cu ce să ţii poziţia când noi aveam numa’ puşti, iară ruşii veneau cu tancurile? Din avioane picau zilnic manifeste scrise în româneşte. Ş-acuma ştiu ce scria pă ele, că era, în mare, cam tăt acelaşi text: «Soldaţi români, predaţi-vă! Fasciştii vor pierde războiul! Dincolo de linia frontului vă aşteaptă o masă caldă! Ce căutaţi voi pe pământ rusesc, la mii de kilometri depărtare de ţara voastră?», iar mai jos, cu litere roşii, scria: «Dacă nu vă predaţi, veţi muri cu toţii în gerul aspru al Rusiei, ori sub focul Katiuşelor». Ş-aveau dreptate: of Doamne ce mai frig am îndurat. Ş-apăi să vezi Katiuşele alea, când dădeau cu ele noaptea să lumina ceru’ de parc-ar fi fost ziuă. Or fost şî care s-or predat, da’ dup-aia or sfârşît în lagărele rusăşti”.

Drumul chinuitor spre Rostov şi Odessa

Nicolae I. Zeriu, la 22 de ani, caporal în Regimentul 93 Infanterie Arad – Cetate, înainte de a pleca pe Frontul de Est

După ce au încercuit trupele germane de la Stalingrad şi au recâştigat întregul oraş, ruşii au început rostogolirea tăvălugului spre Vest. Culiţă Zeriu şi ai săi camarazi erau printre primii vizaţi. În primele zile ale retragerii, în batalionul lui a fost doar panică. Apoi au început şi grozăviile: “Eu am fost primul soldat din batalion care o fost rănit. Eram în Kotelnikov. Într-o dimineaţă ne-am trezât cu avioanele ruşilor trecând pă deasupra noastră. Io eram pă o teleguţă (cărucior cu două roţi – n.red.) când o căzut o bombă aproape. Am simţit doar o adiere, ca o atingere de fluture la mâna stângă. Dup-aia am văzut sânge. Mi-o secţionat o arteră”. A ajuns într-un spital de campanie, însă superiorii nu au aprobat trimiterea lui într-un spital obişnuit. A rămas pe front, deşi nu-şi mai putea folosi deloc mâna stângă. Abia după o lună şi jumătate de marş chinuitor a ajuns la Rostov. “Acolo am stat o săptămână. Venise iarna. Dup-aia ne-au pus pe un tren sanitar spre Odessa. Eram 600 de răniţi. Era tren nemţăsc, da’ doctorii tratau soldaţii indiferent de ce naţie erau, sau de ce grad. Tăţ’ eram egali în trenu’ ăla. Aveau şî sală de operaţii în el, ş-apăi tăiau la mâini şi la picioare zi şi noapte. Săracii ăia care or rămas fără mâini, fără picioare. Nici nu aveau ce să le deie doctorii ca să nu-i doară aşe de tare. Şi era ş-un frig… Unii or murit iară, îngheţaţi. Eram ca vai de mine. Plin de păduchi. Nemâncat. Of, Doamne! Aveam răni pă piept de la atâţa păduchi. Când ne-or văzut, asistentele ne-or dezbrăcat şi ne-or spălat ca pă prunci. Abia acuma două săptămâni am aflat că am fost grijit şi de o doamnă din Deva (“sora mică” – Maria Catiţa Costea, a cărei poveste aţi putut-o citi în numărul trecut al săptămânalului REPLICA – n.r.). Am mers la ea şi ne-am cunoscut. La Odessa m-o salvat o doamnă, nici acuma nu-i ştiu numele. Era o doamnă faină, care m-o zâs «Eşti din Ţebea. No, io-s din Şesuri. O să am grijă de tine». Dup-aia m-o trimes mâncare bună aproape-n fiecare zi. Numa după război am aflat că era nevasta guvernatorului Transnistriei, sau cam aşe ceva”.

Înapoi pe front

După două luni în spital la Odessa, Nicolae Zeriu primeşte un concediu medical de 20 de zile. Ajunge înapoi, la cazarmă, în Arad. Pentru că-i plăcuse cartea şi respecta litera scrisă aşternând-o frumos pe hârtie, este desemnat furier. Nu poate spune însă că avea viaţă uşoară. “Tătă zâua mă-ntrebau soldaţii pă minie «Când plecăm pă front? Când plecăm pă front? Plecăm?»”. În a doua zi de Paşte a lui 1944 vine şi ordinul temut de întregul regiment de infanterie de la Arad. Culaie Zeriu trebuia să ajungă din nou pe front, a cărui linie ajunsese deja până în Moldova. “Am ajuns la râul Bahlui. Noi eram p-o parte, ruşii p-ailaltă. Numa’ când meream să luăm apă din râu, nu trăgeau în noi. Nici noi nu trăgeam în ei când veneau după apă. Acolo am stat din aprilie până în 19 august 1944, când s-o rupt iară frontu şî iară o trebuit să ne retragem”. Veteranul din Ţebea povesteşte apoi alte clipe de groază. Avea în grijă 12 căruţe cu provizii. Trebuia să le ducă pe toate la adăpost ca să nu cadă în mâinile ruşilor. “Meream noi pă drum, aproape de Bâra Târgului, când, deodată, păstă noi încep a trece avioane anglo-americane. «Sări mă!» strig la conductoru’ de pă căruţă, după care io mă arunc păstă un gard de spini şî cad în cap, noroc că era iarbă. Să-ntorc avioanele ruşîlor, iară trag, iară fac prăpăd… Conductoru’ meu, săracu, era tăt ciuruit. Caii, şî ei erau numa‘ sânge. L-am dus la un punct medical, da o murit când am ajuns cu el acolo. Din 12 căruţă, abie dacă am mai făcut dup-aia v-o şasă. Câţ am mai rămas, am cărat cu spatele ce-o mai fost de cărat, făină, zahăr… Dup-aia o venit şî 23 august. Ne bombardau ba nemţii, ba ruşii, ba americanii. Nici nu mai ştiai ce-i pă capu’ nost! Noi am venit până la Arad tăt pă drumuri secundare, pă sub Carpaţ’. Am auzât că alţii s-or lăsat duşi, câte 1.000 de oameni, cu escortă de numa’ un cazac călare la începutul coloanei şi altul la sfârşâtul coloanei, că le-or zâs că-i duc la Iaşi şî dup-aia acasă. No! I-or dus într-un loc împrejurat cu sârmă ghimpată şî dup-aia direct în băile de cărbune din Siberia!”.

“Patria îţi va fi recunoscătoare”

“Fratele meu, Viorel, era pă front, în Caucaz. Mi-o scris o scrisoare scurtă: «Ai noştri sapă o fântână sub părul din grădină. Mă rog lui Dumnezeu, frate Niculaie, să ajungem să bem şi noi apă din ea». El, săracu’, o venit după ani buni. O stat prizonier la ruşi opt ani. Când l-or dus într-un loc, era numa câmp. Când o plecat, după opt ani, merea tramvaiu’ pă stradă. Ruşii or ridicat un oraş numa cu prizonierii”.

După retragerea din Moldova, Regimentul lui Nicolae Zeriu se cantonează la Săcălaz. Deşi e furier, nu scapă de imaginile crude ale războiului: “Io trebuia să fac înştiinţările cu ăi morţi. Şi erau mulţi, aproape-n fiecare zi. Când trebuia să fac câte-o înştiinţare, mă năcăja mult traba aia cu «Patria vă va fi recunoscătoare» care era scrisă pă formularul ce trebuia să-l dau la semnat, dup-aia să-l trimit familiei. Cum să nu mă năcăjască, doară eu am văzut cu ochii mei cum soldaţii care mureau în timpu’ marşului erau lăsaţ’ la marginea drumului, că nu era vreme de înmormântat. Câteodată, mai apucam de-i îngropam şî mai puneam câte două leaţuri în cruce la căpătâiu’ lor, da’ degeaba. A doua zâ păstă ei treceau şenilele tancurilor rusăşti. No, cu ce le-o fost lor recunoscătoare patria?”.

Amănunte destăinuite într-o carte

Povestea lui Nicolae Zeriu, veteranul de 94 de ani din Ţebea, este transpusă într-o carte semnată de jurnalistul şi scriitorul Ioan Pârva. Cartea este gata, mai aşteaptă să fie lansată oficial. “Cu doi ani în urmă am început documentarea pentru o altă carte al cărei subiect să fie, de fapt, puterea de a rezista. În acea carte doream să aloc un capitol veteranilor de război. Am ajuns la domnul Zeriu, iar povestea lui este mai mult decât interesantă şi dramatică. Un capitol s-a transformat într-o carte separată. Când am terminat de scris lucrarea, am avut satisfacţia faptului că am reuşit să aflu lucruri din istoria noastră pe care nu mi le mai spusese nimeni până atunci cu atâtea amănunte: de exemplu, bătăile la care erau supuşi ostaşii în unităţile militare”, ne-a declarat autorul, din al cărui volum redăm câteva pasaje cu alte mărturisiri ale veteranului Nicolae Zeriu:

Vestea cea neagră:

“Despre ordinul lui Antonescu (celebrul ordin al mareşalului dat pe 22 iunie 1941 – n.r.) am aflat abia dimineaţa, când treceam păstă deal cu ortacii să intrăm în schimb. Da’, înainte de aceia cu un an, aflasăm că în 26 iunie ruşii or cerut românilor să se retragă din Basarabia şi să le cedeze lor teritoriul. Atunci o zâs unu’ «O să fie război!», «Taci mă şi nu mânca căcat», s-o răstit un ortac la el. «Las’ c-o să vedeţi voi!» – i-o întors-o cel dintâi”.

Condiţiile din garnizoana de la Arad:

“Eu să am amintiri frumoase? Am în primu’ rând, din perioada recrutării şi apoi a încazarmării în cetatea Aradului mizeriile din sistemu’ cazon românesc şî apoi atmosfera în care trăiau militarii noştri, oameni simpli, ţărani, muncitori şî meseriaşi – că ăştia erau talpa oştirii – prost echipaţi şi înarmaţi, insuficient hrăniţi şi aflaţi la cheremu’ vreunui majur care socotea armata o sursă de câştig şî trai bun păntru el şî ai lui, că furau din alimente, vindeau din echipament, te trimiteau la muncă pă averea lor şî a neamurilor, la ţară, şî îţi dădeau câte o amărâtă de permisie numa’ dacă viniai «de acasă», adică dacă aduceai ploconu’. De înjurături şî bătăi ce să-ţi mai spun. Să făcea careu’ companiei, sau plutonului, şî era chemat în faţa ostaşilor cel care greşâsă. Un sergent zicea de ce este pedepsât X cu 25 de lovituri, după care osânditu’ trebuia să-şi deie jos izmenele şî să se aşeze pă foale, cu bucile dezgolite pă o laviţă, iar un ostaş numit de sergentu’ comandant de grupă începea să pună în aplicare pedeapsa, în timp ce – în urletele de durere – gradatu’ număra loviturile. Eu n-aş fi fost în stare să-mi bat colegii cu centura păntru nimic în lume, chiar dacă
m-ar fi trimis «ăi mari» la Curtea Marţială!”.

Versuri amare, după primele zile de la încorporare:

“De la Cercul de Recrutare / Am fost trimis la Regiment, / Mai echipat ca orişicare, / Cu-ntregul echipament. / Din zî în zî ce trecea, / Întruna mă tot fura: / Azi gamela, mâine capela / De bocanci şî de ciorapi / Maica Domnului, nu scapi / De ştergare şî batiste / Nu ştiu ce s-o fi făcut, / Dar atâta ştiu, că raniţa o dispărut /
De le spun, mă iau la pumni: / «Unde le-ai pus de-acuma nu-s?» / În armată tăţi de fură, şî te trag pe sfoară / Nici dracu n-o mai vrut să fie recrut a doua oară!”

Despre locuitorii stepei traversate în drumul spre Stalingrad:

“Dacă să întâmpla să moară un cal – că nici ei nu rezistau la marşurile alea lungi – noi îl abandonam pă marginea drumului. Şî, ca din pământ, apăreau cîţva bătrâni cu femeile şî copiii satului. Trăgeau jos pielea de pe cal, îl curăţau, dup-aia îl împărţau în patru şî lua fiecare cât putea duce. Acasă mai dărăbureau carnea şî dădeau cu ea în cazan. Aşa erau de flămânzi, că nici nu aveau răbdare să fiarbă ca lumea halca de cal, să să desprindă carnea de pă oasă. Apucau cu mâna câte o bucată de carne şî începeau să rupă cu dinţii din ea pă nerăsuflate, parcă-i fugărea careva din urmă. Carnea era pă jumătate crudă. Câte unu să mai mânjea şi cu urme de sânge pă buze. Ce să faci?! Foamea te scoate din minţi. Am sâmţât-o şî eu pă pielea mea”.

Martor al unei execuţii în stil SS:

“Partizanii ruşi or atacat un convoi de-al nemţilor şî atacul ăla s-o sfârşât cu morţi şî răniţi. Atunci, comandatura o trimis pă uliţele satului o maşînă cu difuzor instalat pă acoperişu’ cabinei. Şî prin el li s-o cerut sătenilor ca în 24 de ore să-i predea pă cei care atacasără convoiu’ german, altfel, vor fi împuşcaţi cu toţii, fără milă, iar casele aprinsă. Or trecut 24 de ore şî nu s-o predat nimeni! Şî atunci, pă toţi cei scoşi din sat i-or omorât cu rafale de mitralieră. Unu n-o scăpat! După care, cu aruncătoare de flăcări, or aprins tăte casele”.

Despre organizarea românească:

“În timp ce un ostaş neamţ primea de acasă un pachet la trei zile, la noi era jale. Ai mei mi-or trimis în prag de iarnă un sfetăr, ştrimfi de lână şî o pereche de mănuşi. Nu or ajuns pă front. Le-am luat mai târziu, din spital de la Odessa. Mi s-o spus că nu o fost vagon complet şi de-aia nu o mai ajuns pachetu’ la mine, pă front”

O scenă trăită în linia I:

“Căutam să şedem cât mai bine ascunşi în gropile noastre, ori în tranşee şi în şanţuri anti-tanc. De acolo trăgeam cu puşcoacele, cu mitraliere grele, da’ tancurile ruşilor treceau păstă noi zdrucinând pământu’ (…) Părea că atunci să cutrupe lumea! În urma lor rămâneau zăci de morţ’ turtiţi sub şenile, alţii mitraliaţi, răniţi, strâgau după ajutor: «Fraţilor, nu mă lăsaţ’. Am prunci acasă şî rămân fără tată. Ajutooor». Cum să-i salvezi? Ce să faci cu ei? Doamne fereşte ce urgie, da’ ordinu’ era să nu părăsim poziţiile, să rezistăm cu orice preţ! Şî preţu’ era chiar viaţa noastră! (…) Oricum, iadu’ era aici, pă Pământ, şî noi ne aflam în cazanu’ lui.”

Pasaje din cartea “Odiseea unui veteran (de la Ţebea până la Stalingrad şi înapoi)” – Ion Pârva, Editura “Călăuza”.