EROII UITAŢI: 5.000 de kilometri de chin, între Odessa, Crimeea, Stalingrad şi retur

Articolul a fost vizualizat de 2,559 ori

Iosif Crişan are 95 de ani şi se numără printre soldaţii români care au scăpat de mai multe ori din ghearele morţii, în cel de-al Doilea Război Mondial. După cea mai neagră perioadă din istoria secolului trecut, a încercat să-şi găsească liniştea acasă, la ţară. A şi reuşit, într-o oarecare măsură. Totuşi, ori de câte ori îşi aduce aminte de întâmplările prin care a trecut în Război, îl podidesc lacrimile. Majoritatea amintirilor sale sunt chinuitoare. E bătrân şi uită mici amănunte cotidiene, dar întâmplările şocante din război încă-i sunt impregnate adânc în minte şi în suflet. Imaginile cu camarazi morţi, chinurile frigului, foamei şi mizeriei de pe front, spaimele trăite sub tirul de Katiuşă îl fac şi acum să plângă ca un copil.

Iosif Crişan nici nu mai vede şi nici nu mai aude bine, însă scenele de război pe care le mai ţine minte sunt clare  ca lumina zilei şi înfricoşătoare ca o eclipsă de soare

Iosif Crişan nici nu mai vede şi nici nu mai aude bine, însă scenele de război pe care le mai ţine minte sunt clare ca lumina zilei şi înfricoşătoare ca o eclipsă de soare

Momentele din relatarea lui Iosif Crişan sunt spuse într-o ordine ce pare aleatorie. Cu răbdare, însă, şi cu câteva întrebări ajutătoare, scenele pot fi puse în ordine cronologică, mai ales că bătrânul, deşi îşi poartă cu greu cei 95 de ani şi nici nu aude bine, este răbdător. În plus, îi şi place să-şi spună povestea, chiar dacă asta înseamnă ca de vreo trei sau patru ori pe parcursul ei să izbucnească în lacrimi. “Eram la Prut – îşi începe nea’ Iosif istorisirea. Vine preşedintele României de atunci (mareşalul Antonescu, pe atunci preşedinte al Consiliului de Miniştri – n.r.) şi zice: «Ostaşi români, vă ordon: treceţi Prutul! Cu Dumnezeu înainte!». Dup-aia un tun trage un proiectil din care iese fum în cele trei culori ale drapelului României. N-am trecut numai Prutul. Am trecut şi Nistrul. De la Nistru încolo o-nceput să fie cam bai. Cam mare bai! Mergeam pă jos de nu mai ştiam de noi. Îmi amintesc că singurul lucru fain care-o fost în marşu’ ăla s-o întâmplat când am ajuns la Odessa ş-am trecut pe lângă o fabrică de ţigări. Femeile care lucrau în fabrică ne aruncau ţigări, să mai avem şi noi ce fuma. Ohoo… N-or fost bune ţigările alea la gust, da’ măcar ne mai ajutau să uităm de foame”.

Frigul care ucide în câteva minute

Iosif Crişan fusese încorporat în Regimentul 92 Infanterie de la Orăştie. Compania lui a fost dislocată în iarna lui 1941 direct pe linia I, pe malul Mării Azov. Iosif Crişan era sergent – comandant de grupă. Frigul din acea iarnă îi provoacă primul rând de lacrimi de pe parcursul interviului. “Cu lacrimi în ochi vă spun că ce-am trăit eu şi camarazii mei acolo nu-i doresc nici ălui mai mare duşman al meu. O fost inuman. Stăteam în groapa individuală, acoperiţi doar cu câte-o foaie de cort. Erau minus 41 de grade. Eu trebuia să asigur schimbarea santinelelor. Mă duceam cu fiecare soldat până la fiecare post. O dată m-am dus să asist la schimb şi l-am găsit pă soldatu’ care făcuse de gardă mut. Strig la el şi… nimic. Era îngheţat ca piatra. Stătea în fund, cu puşca pă verticală între picioare şi cu capu’ un pic lăsat într-o parte. Era mort! Aşa o îngheţat, săracu’. Am pornit un pic a plânge, şi io şi soldatu’ cu care eram, nu mai ştiu cum îl chema. Dup-aia la soldatu’ pă care l-am lăsat în post i-am spus numa’ atât: «Mă! Tu să nu faci ca ăsta! Să nu te pui jos, că păţeşti la fel! Patrulezi continuu, zece metri încolo, zece metri-ncoace, ai înţeles?!». N-am avut timp atunci să plâng pre’ mult. Plâng acuma. Mă scuzaţi, vă rog!”.

Nea’ Iosif îşi revine destul de repede şi găseşte puterea să ne mai povestească o întâmplare oarecum asemănătoare: “După Crăciunu’ lu’ ‘41 primim şi noi nişte pachete de acasă. Nu era cine ştie ce în ele, da’ aveam aşa… câte-o bucată de carne, câte-o bucată de prăjitură… Io cu un camarad ne băgăm la mine-n groapă să mâncăm ce-am primit de-acasă. Cât să fi durat? Vreo 20 – 30 de minute. Camaradu’ meu o murit mâncând prăjitura trimisă de mama lui. O murit în faţa mea, tot de frig. O stat într-un loc numa’ cât o mâncat pachetu’ ăla de-acasă”.

Româncele din Crimeea

Singura fotografie de pe front, o imagine de grup în care Iosif Crişan nu se mai poate identifica, pentru că nu mai vede decât lumini şi umbre

Singura fotografie de pe front, o imagine de grup în care Iosif Crişan nu se mai poate identifica, pentru că nu mai vede decât lumini şi umbre

Cu ajutorul lui Dumnezeu, Iosif Crăciun prinde primăvara lui 1942 pe malul Mării Azov. El şi camarazii lui sunt luaţi şi duşi la Simferopol, capitala Crimeei deja ocupată de trupele Axei. Nu mai văzuseră apă caldă de aproape un an. La baia organizată în Simferopol îşi aduce aminte că a vrut să trăiască fericit măcar o clipă, o jumătate de secundă, cât durează răspunsul afirmativ dat la o cerere în căsătorie. N-a avut noroc. “Păduchii umblau pă noi ca roiurile de furnici. Ne-or băgat la baie. Era acolo o fată faaainăăă, da’ faină tare. Era moldoveancă, aşa că ne-nţelegeam pă româneşte. Îi zic: «Măi fată! Tu, dragă fată frumoasă. Hai, lasă-mă să te iau să te fac mireasă la casa me’». Fata n-o zis nimica. O-nceput a plânge şi-o plecat”.

Povestea lui nea’ Iosif sare apoi direct la vara din 1942. El şi compania lui erau deja aproape de Savastopol, portul strategic la Marea Neagră pe care Hitler şi-l dorea neapărat. Aici dă din nou peste o moldoveancă. “Lucram la întărirea unei poziţii pă un deal. O dată văd că vine către noi o muiere. Io îi zâc: «Bună sara» pă rusăşte, ea-mi răspunde pă româneşte. O-ntreb ce caută acolo şi-mi zice: «Comandantule, eu şi soţul meu te invităm la noi acasă». Dup-aia-mi povesteşte că ea o ajuns în Crimeea imediat după Primu’ Război Mondial. S-o iubit cu un rus, o rămas gravidă, erau deja 12 fraţi acasă, iară când o aflat tată-su că-i însărcinată, o ţinut-o numa în bătăi, aşe că o fost nevoită săraca să plece de-acasă. Vai, Doamne, câtă sărăcie era la oamenii ăia-n casă! Săraca muiere avea deja doi ficiori mari, în armată la ruşi, amândoi morţi. Mâncau, săracii, numa’ boabe de cucuruz. Io le dădeam de mâncare, la amiază, din ce ne mai rămânea nouă. Asta în fiecare zi, vreme de o lună, cât am stat pă poziţia aia”.

Asaltul sinucigaş de la Sevastopol

La început de iulie 1942, Iosif Crăciun şi compania sa din Regimentul 92 Infanterie Orăştie ajung din nou în linia I, la marginea Sevastopolului. Primesc ordin să atace şi să captureze gara oraşului. “Aveam un căpitan, Nicolae Bătrâna îl chema. Umbla prin tranşee cu lopata Lineman în mână şi ne lovea pe toţi ca să ne scoată la atac. Vai, ce moarte o fost la atacul ăla! Din 180 de flăcăi, am rămas numa’ 50. Căpitanu’ Bâtrâna o murit. Trei locotenenţi şi trei subofiţeri or murit. Pe mine m-o prins atacu’ la mijlocul distanţei dintre linii. Ai mei ori murit aproape toţi până să ajungem acolo. Eram prea puţini ca să mai putem înainta. Ruşii trăgeau cu tăt ce aveau. Noroc c-am găsit o groapă de obuz. M-am băgat în ea. Era vară, era cald. Aveam la mine bidonu’ cu apă, da până la amiază s-o gătat. Nu mai puteam de sete (plânge din nou – n.r.). N-am avut încotro. Am urinat în bidon şi mi-am băut urina. Aşa am dus-o până seara. Când s-o lăsat întunericu’, târâş, am ajuns înapoi la noi în tranşee. Şanţurile erau aproape astupate de la tirurile de altilerie date de ruşi. Sună telefonu’. Mi se cere să-l dau pă căpitan la aparat. Căpitanu’ era mort. Am raportat asta. Cred că eu mai eram singuru’ gradat rămas în viaţă în stare să şi vorbească. Noaptea la 12 o venit altă companie. Le-am predat sectoru’ de front, că eu îl cunoşteam bine, după care noi ne-am retras. Mai eram 50 de flăcăi din 180. Numa’ 50…”.

Târâş, pe Donul îngheţat

Iosif Crişan se luptă cu lacrimile ori de câte ori trebuie să povestească despre Război

Iosif Crişan se luptă cu lacrimile ori de câte ori trebuie să povestească despre Război

“Am bătut cu picioarele astea 5.000 de kilometri prin Rusia. Nu ştiu ce picioare am avut de m-or ţinut atâta. Am mers tăt pă jos, de la Odessa până la Marea Azov, dup-aia la Sevastopol, dup-aia înăpoi la Marea Azov, dup-aia cătră Stalingrad (locul în care se estimează că au murit 200.000 de soldaţi români – n.r.). Când am ajuns noi acolo, era deja târziu. Ruşii or rupt frontu’ ş-or început să ne-mpingă către Don. Donu’ era îngheţat şi, ce să facem?! Unii or căzut în apă ş-or murit. S-o rupt gheaţa cu ei. Când am văzut asta, le-am dat ordin la oamenii mei: «Mă, tăţ’ pă burtă, târâş după mine. Da’ staţ’ la cinci metri distanţă unul de ălălalt. Înţeles?!». Aşa am trecut Donu’. La 30 de ani dup-aia, în Deva, un fost camarad m-o oprit pă stradă să-mi mulţumească pentru că l-am trecut Donu’. Plângea şi el, plângeam şi eu… Mă rog. Şasă săptămâni am venit dup-aia cătră Nistru, pă jos, rumegând boabe de cucuruz. Am dat păstă o cotarcă de cucuruz şi l-am împărţit. Fiecare avea câte 10 ştiuleţi de cucuruz. Luam tri boabe de cucuruz, după care mă aplecam şi luam câte-o mână de zăpadă, ca să-mi mai stâmpăr şi setea”, povesteşte veteranul.

Ca un străin, în faţa casei părinteşti

A doua iarnă năprasnică din secolul trecut, cea dintre 1942 şi 1943, îl doboară şi pe Iosif Crăciun. Se îmbolnăveşte grav la plămâni. “Am ajuns la un spital de campanie. Nu mai puteam. Mă-ntreabă doctoru’: «Ai păduchi, mă?». «Am, domn’ doctor. Am păduchi aşe de mulţ, că nu ai dumitale fire de păr în cap câţi păduchi am io». Mă spală şi mă bagă la pat. O zi şi-o noapte am dormit după baia aia, fără oprire. Dup-aia aflu că doctoru’ era de la Romos. Când aude că io-s de la Binţinţi (denumirea veche a satului Aurel Vlaicu), mă ia de prieten. Mă operează. Un litru şi 200 de mililitri de apă galbenă o scos cu seringa din plămânii mei. Nu ştiu unde o putut sta atâta apă la mine-n plâmâni. Trei luni, cât am stat în spital, din şasă în şasă ore, doctoru’ din Romos o venit la mine să mă vadă. Zi de zi, Dumnezeu să-l odihnească. Pfui… oare cum îl chema? Mă scuzaţ’, da’ nu mai ştiu”.
Doctorul cu nume uitat din Romos îi dă lui Iosif Crăciun un concediu de trei luni. Sergentul ajunge acasă chiar înainte de Rusalii, noaptea. Ursu, câinele gospodăriei, îl latră duşmănos, dar după ce Iosif îi spune câteva vorbe, se linişteşte un pic şi începe să latre de bucurie. La geam apare Valeria, sora lui Iosif: «Care eşti, mă, şi ce doreşti?». «Io-s, tu Vălerie, Iosif, fratele tău, hai de deschide poarta». «N-are cum să fie Iosif. Fratele meu Iosif o murit pă front, la ruşi». Abia-abia se convinge Valeria că, într-adevăr, fratele ei era viu şi ajunsese acasă. “Ce s-a-ntâmplat?! După asaltu’ ăla de la Sevastopol, câţiva soldaţi din regiment care erau de la mine din sat or scris la părinţi şi le-or spus că nu mai ştiau nimic de mine. Nici io n-am mai apucat să scriu acasă până să ajung atunci, înainte de Rusalii”.

Moartea cu glas de glonţ şi de Katiuşă

Şuieratul proiectilelor de Katiuşă şi distrugerile groaznice provocate de această armă în rândul trupelor române sunt amintiri pe care veteranul din Aurel Vlaicu nu le şi le poate şterge din memorie

Şuieratul proiectilelor de Katiuşă şi distrugerile groaznice provocate de această armă în rândul trupelor române sunt amintiri pe care veteranul din Aurel Vlaicu nu le şi le poate şterge din memorie

Povestea lui Iosif Crăciun se rupe din nou. Bătrânul sare direct la momentul 20 august 1944. Regimentul 92 Infanterie Orăştie era deja distrus în luptele de pe Frontul de Est. “M-or dat la alt regiment, nici nu mai ştiu la care. Am ajuns undeva, în stânga Iaşului, pă 20 august. Or venit ruşii cu tunul ăla pus pă camion (Katiuşa, lansatoare de proiectile cu mobilitate sporită, dar cu o precizie slabă, care saturau ţinta cu multe proiectile lansate în doar câteva secunde – n.r.). Vai, cum or dat pă noi! Din 10, câţi eram în grupă, numa’ io am rămas în viaţă. Vă daţ’ sama?! Ăilalţi nouă or murit tăţ’. Unii pă loc, alţii de la rănile grave”.

Bătrânul începe din nou să plângă. De data asta durează un pic mai mult până să-şi revină. Îşi şterge lacrimile şi mărturiseşte: “Ştiţi de ce cred c-am scăpat io? Când am plecat pă poarta casei, tata o venit plângând la mine şi m-o luat în braţă. El o fost în Primu’ Război Mondial. Mi-o zâs: «Mă copile, să nu ocheşti pă nime’. Că dacă tu nu ocheşti, nici altu’ nu o să te ochească pă tine». Şi cam aşe cred c-o şi fost. Numa’ că, o dată, când am dat un atac, ruşii or tras în grămadă de ne-or băgat înapoi în şanţ. Ajutoru’ meu o fost lovit direct în cap. Io n-am simţit decât ceva cald sub barbă. Glonţu’ care mi-o omorât mie ajutoru’ mi-o şters bărbia un pic. Am mai avut io de-astea şi printră picioare, şi pi la sub braţ, da’ mi-or găurit numa hainele. Glonţu’ ăla de sub barbă o fost singuru’ care m-o atins”. Apoi, Iosif Crăciun revine pe frontul de Est: “Eram în tranşee, la Marea Azov. Ne-or adus întăriri. Primesc un oltean în pluton. Se face noapte. Îi zic: «Mă, culcă-te în tranşeu». Nu să culcă. Dimineaţa vede un rus cum iese din tranşeu’ lui şi o ia la fugă. Strigăm la oltean: «Mă, nu-l puşca, mă, că şi pă rusu’ ăla-l aşteaptă copii acasă, măă!». Olteanu’ trage. Rusu cade. Nu trec două sau tri zâle şi olteanu’ meu se plictiseşte. Zice că vrea să meargă şi el la altă companie, mai încolo, să vadă şi el marea. După un ceas sau două, mă cheamă sergentu’ de la plutonu’ care era mai către malu’ mării să mă duc să-mi iau omu’. Când mă duc, omu’ meu, olteanu’, era mort. L-o puşcat un rus. O luat săracu’ un glonţ direct în cap, cu toate că era în tranşee”.

Încă o bătălie pierdută

Se fac deja două ceasuri de când nea’ Iosif povesteşte prin ce a trecut el în Război. E obosit. Plus că şi memoria-i joacă feste din ce în ce mai evidente. Îşi aminteşte doar de 23 august şi de un lucru care atunci i s-a părut nedrept şi i se pare şi acum: “După tri ani de front, pă ofiţeri i-or lăsat la vatră. Pă subofiţeri şi pă soldaţ’ i-or trimis în Ungaria. Şi io am fost la Budapesta. Am ajuns până la Berlin. Greu, tare greu o fost ş-acolo. Mai ales la Budapesta. Atacuri grele or fost de dat”. Apoi şirul istorisirilor sale de pe front se opreşte.

Iosif Crăciun trăieşte singur-singurel la un capăt de uliţă lăturalnică din satul Aurel Vlaicu. Fiul său a murit, cu trei ani în urmă, din cauza unui infarct. Plânge din nou, când e nevoit să povestească. Are o nepoată stabilită în Franţa, iar tristeţea-i din glas atunci când spune cum şi-a pierdut fiul aproape că se transformă în bucurie în momentul în care îşi aminteşte că nepoata lui vine acasă, la toamnă, “ca să facă nuntă la Geoagiu – Băi”. E deja trecut de ora prânzului, iar lui nea Iosif’ i se face poftă de un cucuruz fiert. O roagă pe doamna Didina, vecina care mai are grijă de el, să-i aducă din oală un porumb. Îl ia şi muşcă cu poftă. E de mii de ori mai bun decât cucuruzul crud şi îngheţat, mâncat de el bob cu bob, în timp ce se venea pe jos dinspre Stalingrad.

About Ciprian Iancu