EROII UITAŢI: Viorel Borza, hunedoreanul care s-a salvat ajutându-se de lopata lui Stalin

Articolul a fost vizualizat de 1,994 ori

A prins o singură zi de front, urmată de 1500 de zile de prizonierat la ruşi. A băut apă din bălţi, a cărat răniţii asupritorului, a suferit de frig, de foame, a îngropat morţi în gropi comune, a muncit în mină, dar a supravieţuit. Se numeşte Viorel Borza, are 92 de ani, trăieşte la Orăştie şi se bucură de mulţi nepoţi şi strănepoţi.

 

Lui Viorel Borza doar scenele groaznice din prizonieratul la ruşi îi şterg zâmbetul de pe chip

Lui Viorel Borza doar scenele groaznice din prizonieratul la ruşi îi şterg zâmbetul de pe chip

Din bărbatul înalt, solid, cu ochi albaştri şi păr şaten a mai rămas doar privirea omului care a trecut prin multe. Acum merge ajutat de un baston, la care renunţă instantaneu atunci când te ia în braţe de parc-ai fi unul dintre nepoţii lui, deşi te vede pentru prima dată. Omul emană căldură, înţelegere şi zâmbeşte mai tot timpul, chiar şi-atunci când vorbeşte despre caznele la care a fost supus în prizonierat, la ruşi. Se încruntă însă când unele dintre cele mai groaznice imagini din experienţa lui de dincolo de Prut îi revin în minte. Ar vrea să-ţi spună tot în câteva cuvinte. Pare aproape convins că generaţia de azi nu mai are răbdare pentru poveştile bunicilor. Vorbeşte uneori fără să tragă destul aer în piept. Trebuie să-l domoleşti şi să-l asiguri că ai timp pentru povestea lui. Abia atunci se mai linişteşte şi-ncepe să-ţi spună încă o dramatică poveste de viaţă.

O singură zi de front

S-a născut în 1922, în satul Sânger. S-a căsătorit pe când avea vreo 20 de ani, cu Anica. Era în armată când primul lor copil a murit. Avea doar şase luni. Cu greu a trecut peste acest şoc. Era însă tânăr şi avea toată viaţa înainte. Spera că va putea să şi-o refacă. Aveau să treacă însă vreo şase ani până să apuce să aibă motive să creadă că viaţa lui va fi mai bună. “În 1943 am fost chemat la oaste. Trebuia să plec pe front abia în 1944, dar era mare nevoie de oameni, aşa că noi, cei născuţi în ‘22, am fost duşi pe front mai devreme. În februarie ‘43 m-am încorporat – povesteşte bătrânul. Eram la Divizia 105 artilerie de munte. Ne-au ţinut pe poziţie un an şi jumătate prin nordul Moldovei. Apoi a venit august 1944. Trebuia să ocupăm poziţie la Podu Iloaiei pe 19 august. Nu ştiu de ce s-a întârziat plecarea şi am ajuns în zonă abia pe 22. Era vorba de o zonă pe care trebuia să formăm noi o linie defensivă, dar ruşii o ocupaseră deja. Apoi ne-au retras în marş vreo trei ceasuri. A doua zi ne-au pus să luăm poziţie cu tunurile într-un câmp deschis, lângă Vaslui. Cum să faci asta, când avioanele zburau deasupra noastră ca roiurile de muşte?! Ne-am retras până la marginea pădurii Vasluiului. Acolo ruşii ne-au înconjurat. Am încercat să fugim, noi, vreo câţiva. Ajungem într-un sat, intrăm într-o casă a unor bătrâni. Îi rugăm să ne facă ceva de mâncare. «Nu avem nimica să vă dăm acuma’, da’ dacă staţi un pic, vă facem o mămăligă cu brânză». Gată bătrânii mâncarea, săracii, iară când să mâncăm, la uşă vin doi tătari cu pistoalele-n mâini. Strigă la noi să ne predăm. N-am ştiut că-s numa’ ei doi, că de ştiam… No, ne-am predat, ne-or legat şi ne-or dus la convoi, 20 de kilometri, pă jos. Acolo am intrat şi noi în rând. Nu mai puteam face nimic, că erau o grămadă de santinele cu pistoale şi câini”.

Imaginile groaznice de la Prut

Viorel Borza: “În primele zile petrecute în Lagărul 4 nu ne gândeam decât la moarte”

Viorel Borza: “În primele zile petrecute în Lagărul 4 nu ne gândeam decât la moarte”

Viorel Borza îşi aminteşte apoi de zidurile înalte ale cazarmei din Iaşi în care a ajuns ca prizonier, de stările amestecate pe care le trăiau toţi camarazii lui, de cum le-au ordonat ruşii să-şi dea jos hainele şi să îmbrace altele, ruseşti. Experienţa de la Prut a fost primul şoc greu de gestionat pentru el: “Am ajuns la râu. Era roşu de la sânge. Un carnagiu o fost acolo. Era încă roşu, cu toate că bătăliile se dăduseră pe acolo de zile bune. Plus că prin apă mai erau şi cadavre. Pentru început nu ne-am putut apropia de mal, că era minat. Era un pic cam frig noaptea. Ca să mă-ncălzesc, mi-am acoperit picioarele cu ţărână. Am tras ţărână pe la şale şi-aşa am stat o noapte. Erau şi nemţi prizonieri. Unu’ dintre ei o adormit cu capu’ pă o mină. Un camarad de-al lui s-o-ntors în somn ş-o dat cu mâna păstă mina aia. O explodat. Or murit acolo cu zecile”. După ce s-a deminat o mică porţiune din malul Prutului, prizonierii au trecut râul şi, pe jos, au fost duşi până la Bălţi. Aici a funcţionat unul dintre cele mai mari lagăre din zonă. “Erau vreo 20.000 de prizonieri acolo. Noi am ajuns pe-nserat. Era o grămadă de gunoi aburindă. De cum am ajuns, ne-am urcat pe ea să ne mai încălzim un pic. N-o durat mult şi o venit un rus care ne-o zis că are nevoie de 10 voluntari. Nu am înţeles pentru ce, că încă nu ştiam ruseşte. M-am oferit şi eu. Ne-o dus mai întâi în bucătăria lagărului şi ne-o arătat o oală mare cu fasole. Am mâncat toţi de-am crezut că o să crăpăm. Ne era foame. Pă drum, vreme de o săptămână, când le spuneam ruşilor să ne dea ceva de mâncare, ne dădeau picioare-n fund. Dup-aia ne-or pus să cărăm răniţi. Veneau avioanele cu răniţi, iar noi trebuia să-i luăm din avioane şi să-i ducem la ambulanţele care-i aşteptau. Descărcăm un avion, al doilea, la al treilea avion dăm peste un basarabean care încă se ţinea mai bine. Era nervos rău. «Ce, mă? Sunteţi români? …-vă mama voastră…». O încercat să ne împuşte. Ne-am ascuns sub avion şi aşa am scăpat”. Tot din lagărul de la Bălţi, nea’ Viorel îşi aduce aminte o scenă care se repeta zilnic: ostaşii ruşi dădeau apă cui voiau ei. Dacă de sacaua de apă se apropia vreun prizonier care nu le plăcea lor, în loc de o cană cu apă, se alegea cu o bâtă peste cap şi cu chinul aşteptării până-n ziua următoare când, poate, scăpa de bâtă şi putea să-şi mai potolească setea.

Cu gândul doar la moarte

În lagărul de la Bălţi, Viorel Borza a stat trei luni. Într-o zi un zvon se răspândeşte rapid printre prizonierii români. Se auzea că vor fi trimişi înapoi în ţară. Armata română lupta deja alături de Armata roşie în ofensiva spre Budapesta şi Berlin. “Vine un rus şi ne zice «Regele Mihai vă vrea înapoi în ţară la voi». Mai întâi ne-am bucurat. Până să ne spună ăi mai bătrâni ca noi «Ce ştiţi voi, copii. Vai de voi unde-o să ajungeţi». Eu eram încă foarte tânăr, aveam 22 de ani şi nu-i credeam. Ne iau şi ne duc la o garnitură cu vreo 70-80 de vagoane de-alea de marfă. În capătul garniturii erau două locomotive Malaxa. Ne urcăm în tren. Unii râdeau, alţii plângeau… Când pleacă trenul şuieră locomotivele de-am crezut că o să surzim, atât or şuierat de tare şi de lung. Pleacă şi trenul, iară roţile lui parcă ziceau «Te duc – te duc. Nu te mai aduc». 22 de zile şi 22 de nopţi am stat în vagonul ăla. Şapte oameni or murit numai din vagonul nostru. Mureau şi nu-i lua nimeni. Începuseră să miroasă cadavrele lor. Nu ne lăsau nici pe noi să ne atingem de ei. În gări mai primeam câte-un pic de apă şi câte ceva de mâncare. Dar mâncare mai deloc. Am ajuns la Lagărul 4. Când ne-am dat jos din tren era o mocirlă mare. Mai erau şi băltuţe mici. Ne-am aruncat pe jos să bem apă. Cum eram aşa căzuţi, soldaţii ne loveau cu patul puştii şi cu picioarele, să ne ridicăm şi să mergem mai departe”.

În lagăr prizonierii sunt împărţiţi câte 50 – 100 în fiecare baracă, în paturi suprapuse. A doua zi dimineaţa doi basarabeni înrolaţi în Armata Roşie se aud discutând în timp ce intrau pe uşă să le aducă un ciubăr mare cu mâncare: “Măi, da oare-i bun ce le dăm la ăştia să mănânce?”. “Dă-i, mă, în mama lor, că ăştia-s români şi românii mâncă şi căcat”. Viorel Borza spune că după ce-au deschis uşa, prizonierii au început să-i lovească pe basarabeni spunându-le “Da’ voi ce sunteţi mă? Nu sunteţi tot români?”. A fost nevoie de intervenţia altor soldaţi ca să-i scape pe cei doi. Lagărul era unul nou amenajat. Ruşii nu apucaseră să cureţe vegetaţia dintre barăci, dar pentru asta aveau acum prizonieri de război la dispoziţie. Mâncarea era atât de puţină încât deţinuţii, ca să poată trece următoarea zi de muncă, nu mâncau porţia de 300 de grame de pâine primită seara, ci o păstrau pentru a doua zi dimineaţa, când o adăugau la porţia matinală formată tot din pâine cu ceai. “Altcumva nu puteam să trecem peste o zi de muncă. Făceam foamea seara şi mâncam cât de cât dimineaţa. Ne scoteau să facem curat, să rupem buruienile. Trăgeam de câte-o buruiană şi picam din picioare. Mai toţi păţeam asta, aşa eram de slăbiţi. Mie mi-o fost tare greu atunci. În zilele alea singurul meu gând era la moarte. Nu mă gândeam decât că am să mor, că nu mai am mult de trăit”, mărturiseşte veteranul.

“Ce nu face flămândul pentru mâncare?!”

În lagărele ruseşti apărute în al Doilea Război Mondial, în câte-o baracă de câţiva metri pătraţi erau înghesuiţi  între 50 şi 100 de prizonieri (sursa foto: istoriecontemporana.wordpress.com)

În lagărele ruseşti apărute în al Doilea Război Mondial, în câte-o baracă de câţiva metri pătraţi erau înghesuiţi între 50 şi 100 de prizonieri (sursa foto: istoriecontemporana.wordpress.com)

După o lună în Lagărul 4, tânărul Viorel Borza şi-a mai revenit. Într-o dimineaţă, o comisie cu doctori, ingineri şi ofiţeri apare în lagăr. Toţi deţinuţii sunt examinaţi şi împărţiţi pe categorii, de la l la IV. Cei de la categoriile I şi II sunt trimişi în mină. Cei de la categoria III sunt puşi la munci ale câmpului, iar cei de la categoria a IV-a sunt lăsaţi în lagăr, pentru că nici nu se pot ţine pe picioare. Viorel Borza a fost considerat bun de trimis în mină. “Ne-or dat alte haine, ne-or dat un fel de lămpaşe, ne-or înghesuit câte 30 – 40 într-o maşină şi ne-or dus într-un câmp deschis. Târziu am văzut că din câmpu’ ăla se făcea o groapă mare în care coborai. La baza gropii erau două uşi mari de tablă. Acolo era gura minei. Ne băgau în colivie câte 10-15, apăsau pe-un bumb şi-n două minute eram la 200 de metri sub pământ. Jos erau galerii în tăte părţile. Era şi-un mic tramvai subteran care ne ducea unde ne era frontu’ de lucru. Lucram numa’ cu lopata lu’ Stalin. Era o lopată lată, cu o coadă scurtă de numa’ 70 de centimetri. Stăteam ghemuiţi, unu într-altu’, umăr lângă umăr, şi încărcam cum puteam o bandă ce ducea cărbunele la vagoneţi. Partea bună era că în lagăr primeam un kilogram de pită pă zi. Partea proastă era că-n mină să murea pă capete. Mai ales nemţii mureau. Cred că erau un pic mai gingaşi. Pă ăi morţi îi dezbrăcau şi-i aruncau de-a valma în bena camionului. O dată, după ce-am ieşit din şut, ne-or dus pă un câmp şi ne-or pus să săpăm o groapă lungă de zece metri, lată de vreo cinci şi adâncă de vreo doi. După ce-am făcut groapa aia s-o pornit o ploaie mare de s-o umplut pă jumătate groapa cu apă. Or venit camioanele, or basculat morţii în groapă şi dup-aia ne-or pus să-i acoperim. Nu ne-or mai lăsat să-i acoperim cum trăbuia. Or rămas mâini, picioare de morţi p-afară din groapă. Când am ajuns în lagăr, ne-or dat câte-o bucată de pită în plus. Da’ ce nu face flămându pentru mâncare?!”.

Viorel Borza era tânăr şi-n putere. Încă din primele zile în mină reuşea să-şi facă norma şi chiar s-o depăşească. Astfel câştiga şi bani de buzunar, câte 50, 100, 150 de ruble pe săptămână. Nu era mult, dar îi punea deoparte. Trei ani şi jumătate a stat în mină. A fost declarat “fruntaş în producţie” şi astfel, cu lopata lui Stalin, propria-i voinţă şi cu ajutorul lui Dumnezeu, care l-a ferit de desele accidente din mină, a scăpat. A fost scos din subteran şi trimis să muncească în construcţii.

Metodă originală de învăţat ruseşte

“Am prins a învăţa bine ruseşte, da’ cum s-o-ntâmplat: de exemplu, dacă mă trimitea rusu’ după scândură, îmi zicea «Davai doscăie». Eu nu înţelegeam. Rusu mă lua, mă ducea la stiva de scânduri şi mă dădea cu capu’ de scânduri strigând «Etă doscăie! Etă doscăie». A doua oară ştiam ce-i aia «doscăie»”, povesteşte bătrânul. Ieşit la munca în construcţii, începe şi reuşeşte oarecum să-şi facă viaţa mai uşoară. Cu banii strânşi pe când îşi depăşea norma în mină, reuşea să mai înşele vigilenţa gardienilor şi să cumpere de pe la localnici pâine, brânză, salam şi chiar vodcă. Nu le ţinea doar pentru el, iar generozitatea lui i-a adus câteva zile de carceră. “La unele santinele le mai dădeam şi eu câte-o vodcă, sau o bucată de brânză, ori de sălamă, că doar oameni erau şi ei. O dată mi s-o făcut milă de un bătrân de la mine din baracă. Avea 60 de ani, nu prea putea munci ca lumea ş-aşe că nu prea primea nimic în plus de mâncare. I-am mai dat ba una, ba alta. O dată, într-o seară-i spun să facă în locu’ meu de planton la baracă. Aveam fiecare de făcut planton câte 3 ore, în câte-o noapte din săptămână. În schimb, i-am dat un sfert de vodcă. S-o bucurat. Dup-aia mă trezesc chemat la raport. Un maior NKVD mă ia cu frumosu’, de departe, mă-ntreabă de toate, iară la un moment dat îmi spune «Măi băiete, uite care-i treaba. Ştiu că tu ai adus în lagăr pâine, brânză, salam, vodcă». Am crezut că mă puşcă. Da’ nu, numa mi-o dat două zile la carceră. Când am văzut c-am scăpat aşe uşor, am prins curaj şi i-am spus «Domn’ maior, io nu plec de-aici nici să mă puşti până nu mi-l aduci p-ăla care m-o pârât». Era amărâtu’ ăla de bătrân. Cine ştie?! S-o fi îmbetat cu sfertu’ ăla de vodcă. Mâncarea era slabă, el era cam beteag şi bătrân… No, o trecut!”.

Dădacă pentru copiii ofiţerului

Deşi era destul de bine văzut în lagăr, Viorel Borza a mai avut un moment în care a crezut că va fi executat. Într-o dimineaţă, din senin, în faţa lui se înfiinţează unul dintre ofiţerii lagărului. Îi spune doar să-l urmeze până-n biroul lui. De la locul de apel şi până la cămăruţa ofiţerului erau doar vreo 30 de metri. I s-a părut că sunt kilometri. “Mi s-o făcut iară inima cât un purice. Îmi ziceam «O fi aflat şi ăsta că i-am mituit gardienii să mă lase să ies să cumpăr mâncare. O fi vrând să mă puşte». Când colo, ce să vezi?! Omul voia să plece la băi cu nevasta şi nu avea cu cine să-şi lase copiii. Trei săptămâni am stat la el acasă, cu cei doi copii ai lui, doi băieţi, Ruxi de 15 ani şi Cesar, de 10 ani. Tare bine mi-o fost. Am avut mâncare la discreţie şi-n plus mie-mi şi plac copiii. Am mers cu ei în oraş (nu mă-ntrebaţi ce oraş, că nici în zi de azi nu ştiu cum să chema), m-am jucat cu ei… O fost atâta de bine că, după ce s-o-ntors din concediu, ofiţeru’ s-o trezit că băieţii lui nu mă mai lasă să plec. Până la urmă n-or avut încotro, or cedat când ofiţeru’ le-o promis că mă duce la ei în fiecare seară, la cină. Ş-aşe o şi făcut. Venea după mine în lagăr în fiecare seară. Copiii voiau să mă vadă, să stea cu mine, să ne jucăm”.

O altă sperietură, o altă veste bună

În toamna lui 1948, Viorel Borza este repartizat la munci agricole. În prima zi de lucru la scos de cartofi i se face poftă de un “crumpen fript”. Era sătul de fasolea din lagăr, de peştele sărat şi de pâinea tare pe care o primea zilnic. “Adunăm noi câţiva crumpeni, facem foc şi, pe când să frig cartofii, vin două maşini mici ticsite cu gradaţi. Să dau jos şi ne-adună în careu, acolo, pă câmp. Ne iau în ordine alfabetică, primii 150. Io am fost strigat al optulea. Iară n-am ştiut ce-or să facă ruşii cu noi. Ne iau şi ne duc în lagăr. Eram speriaţi. Când ajungem acolo, ăilalţi erau bucuroşi şi ne strigau că o să merem acasă. Nu-mi mai prea venea a crede, că doar or mai zâs ei şi-n 44 că ne vrea Regele Mihai în ţară şi noi ne-am trezit în Siberia. Totuşi, ne-or trimis acasă”.

Când a ajuns, nu-l mai cunoştea aproape nimeni în sat. Rudelor le-a luat ceva vreme până să creadă că Viorel Borza nu a murit pe front, ci a fost dus la muncă silnică în Siberia şi acum s-a întors acasă. În noiembrie 1948, la casa părintească a lui Viorel Borza din satul Sânger, judeţul Mureş, a fost o petrecere mare cât o nuntă: 108 persoane au luat parte la ea. Doi ani mai târziu, în sat nu-i mai ardea nimănui să petreacă. S-a înfiinţat CAP-ul. Viorel Borza şi soţia lui, Anica, nu mai aveau ce să facă acolo. În 1949 şi 1950, Viorel venise la coasă în zona Orăştiei. Auzise că sunt planuri mari pentru nişte fabrici aici şi-ar fi nevoie de oameni. În 1952 şi-a luat nevasta şi s-a mutat la Orăştie. Dumnezeu l-a fericit apoi cu patru copii. Are acum nouă nepoţi, 13 strănepoţi şi cinci stră-strănepoţi. “Îi mai încurc după nume câteodată, da’ ei nu să supără, că ştiu că-s bătrân şi că mi-s tare dragi fiecare”, spune bătrânul. Pensia lui de veteran de război în valoare de 250 de lei, la care se adaugă cei 700 de lei lunar ca despăgubire pentru anii de prizonierat, nu-i ajung să-i cadorisească pe toţi strănepoţii de-o dată. Însă le oferă de câte ori are ocazia câte un zâmbet şi o îmbrăţişare caldă.

About Ciprian Iancu