EROII UITAŢI: Doi combatanţi din linia a ll-a, două perspective despre război

Articolul a fost vizualizat de 1,924 ori

Gheorghe Cojocaru are 89 de ani. Nu s-a aflat în prima linie, dar a văzut câteva frânturi din ororile celui de-al Doilea Război Mondial. A făcut zeci de mii de kilometri cu trenul, vreme de trei ani, ca ajutor pe o garnitură a Armatei Române. Aron Ghiura are 92 de ani. Nici el nu a stat în tranşee. S-a născut fără ochiul drept, dar acest handicap nu l-a scăpat de înrolare. În comparaţie cu alţi veterani, ale căror poveşti le-aţi aflat deja aici, Gheorghe Cojocaru şi Aron Ghiura s-ar putea declara norocoşi. N-a fost chiar aşa.

eroii uitati - din linia a doua

Nea’ Gheorghe s-a născut pe 9 martie 1925, în satul Popeni, din judeţul Botoşani. Pe 9 martie 2013, a suferit o intervenţie chirurgicală la cap, după ce a alunecat şi s-a lovit. A supravieţuit, spre mirarea doctorilor. Doar că, spune el, după acea lovitură a început să uite din ce în ce mai multe şi din ce în ce mai des. Totuşi, câteva imagini din cel de-al Doilea Război Mondial nu le poate uita, aşa cum nu poate uita nici frântura-cheie din relatarea tatălui său, prezent pe front la Mărăşeşti, în prima conflagraţie mondială.

Speriat la vederea evreilor exterminaţi

Gheorghe Cojocaru a scăpat cu viaţă din cel de-al Doilea Război Mondial deşi  a muncit pe un tren, iar trenurile erau ţintele preferate ale aviaţiei inamice

Gheorghe Cojocaru a scăpat cu viaţă din cel de-al Doilea Război Mondial deşi a muncit pe un tren, iar trenurile erau ţintele preferate ale aviaţiei inamice

“Noi am fost 11 copii. Tatăl meu a făcut un memoriu la Bucureşti prin care-i ruga pe cei de la Regimentul 2 Căi Ferate Chitila să mă ia şi pe mine copil de trupă, ca să învăţ şi eu o meserie. Am plecat la Bucureşti pe când aveam 16 ani. Am muncit acolo, la Chitila. La 18 ani m-au luat în armată. Am făcut vreo cinci luni instrucţie şi gata, m-au trimis pe front. Nici calificare mai înaltă decât cea de frânar şi de fochist nu aveam, nici cine ştie ce experienţă de soldat. Asta a fost! Era mare nevoie de oameni”, îşi începe Gheorghe Cojocaru relatarea. Muncea zi şi noapte. Nici nu mai ştie câte sute de transporturi a făcut şi pe unde. “Am ajuns în Transnistria, mai întâi. Pe linii ferate înguste transportam material de război: orice, de la armament şi muniţie până la haine şi alimente. În Transnistria am văzut primele trenuri cu evrei. M-am speriat. Săracii, erau doar piele şi os. Le-am dat tot ce-am avut eu de mâncare în geanta mea de serviciu. Tot. Nu vă pot spune ce rău arătau. Şi erau şi aşa de înghesuiţi în vagoane, că n-am apucat să văd dacă printre ei sunt şi morţi, sau nu. În Transnistria am avut mult de lucru cu ţiganii deportaţi de Antonescu. Săreau din vagoane, se băgau pe sub tren. Voiau să se-ntoarcă acasă, în România, săracii. N-aveam ce le face. Eu eram un simplu ajutor de fochist. Alea erau vremurile. Pe-atunci propaganda (nazistă – n.r.) spunea că ţiganii şi evreii sunt popoare neproductive”.

“Zăpăceala” de la 23 august

După Transnistria, trenul militar al lui Gheorghe Cojocaru a mers cu linia frontului spre Est, ajungând până la Bug. A început şi retragerea, după bătălia decisivă de la Stalingrad. “Pe noi ne-au întors în Basarabia, la Bolgrad. Acolo am minat podul de cale ferată şi am stat luni bune. În vara lui 1944 am primit ordin să plecăm la Galaţi. La Bolgrad am lăsat doar patru soldaţi de sacrificiu. Ei aveau ordin să detoneze încărcătura pusă pe pod în momentul în care ruşii ajungeau aproape. În ultimele săptămâni acolo, seară de seară, venea un avion rusesc în recunoaştere. La Galaţi, alte necazuri. Mii de oameni se refugiau cu trenul dinspre Basarabia. Am dus şi oameni în vagoanele noastre. Acolo ne-a prins 23 august 1944. Era o zăpăceală – dezastru. Oamenii nu mai ştiau ce să mai facă. Să mai vină spre Bucureşti, să se-ntoarcă spre casă… Dup-aia am plecat şi noi spre Ploieşti, dar am trecut cu trenul nostru pe la Bacău. Aproape de Bacău mi-aduc aminte că şi de-o parte şi de alta a liniei erau numai nemţi morţi, lăsaţi acolo”, povesteşte bătrânul.

Drame şi mai şi, în aceeaşi familie

Vasile, tatăl lui Gheorghe Cojocaru, a luptat în Primul Război Mondial. I-a povestit câte ceva de pe front, “dar nu prea multe”, spune veteranul. “Mi-a spus că, la un moment dat, când au dat nemţii un asalt, la Mărăşteşti, el şi alţi camarazi de-ai lui erau în râu, se îmbăiau. Au ieşit din apă, au pus mâna pe puşti şi aşa, dezbrăcaţi, s-au dus la luptă. Au luptat la baionetă acolo. 12 divizii au băgat nemţii la Mărăşeşti ca să rupă linia şi n-au reuşit”.

Doi dintre fraţii mai mari ai lui Gheorghe Cojocaru au avut mult de suferit din cauza războiului. Mihai a căzut prizonier la ruşi, lângă Stalingrad. A stat apoi trei ani în mină, la Donbass, prizonier. Vasile, fratele mai mare, a făcut şi el tot frontul de Est. După ierni în care aproape că a degerat, după luni în şir de luptă cu foamea, păduchii şi cu ruşii, în momentul în care trupa lui s-a retras spre ţară, Vasile a profitat de faptul că traseul a trecut chiar pe lângă satul lui natal. A dezertat. “Pauza de la război” a durat doar două sau trei săptămâni. Vasile a fost înrolat din nou. A scăpat cu viaţă, dar n-a apucat să vadă vârsta de 70 de ani. Mai ales traumele fizice şi psihice din cei trei ani de pe frontul de est i-au distrus sănătatea. Gheorghe Cojocaru s-a căsătorit imediat după război. A venit la Hunedoara în anii ‘50, ca muncitor. A mai muncit 35 de ani până să iasă la pensie. Ca veteran, primeşte o indemnizaţie totală de 280 de lei.

Nea’ Aron şi bătălia de la Păuliş

Aron Ghiura nu poate uita măcelul de la Păuliş, judeţul Arad

Aron Ghiura nu poate uita măcelul de la Păuliş, judeţul Arad

Aron Ghiura s-a născut în 1922, la Bunila. Acum locuieşte în azilul de bătrâni de la Hunedoara. Soţia lui, Ileana, l-a urmat. Cei doi n-au vrut nicicum să stea despărţiţi, aşa că personalul azilului a fost aproape forţat să le amenajeze un spaţiu de locuit special, în care să stea ei doi, aşa cum au stat o viaţă. Mai puţin în război, când nana Ileana se ruga în fiecare zi la Dumnezeu să-i i-l ţină nevătămat pe Aron, iar Aron reuşea să “scrie carte” acasă doar o dată la trei sau patru luni.

Nea’ Aron a fost înrolat în 1943. N-a contat nici faptul că se născuse fără ochiul drept şi nici că, în mod normal, i-ar fi venit rândul la înrolare abia prin 1944. A ajuns la Batalionul 7 Vânători de Munte de la Brad. A făcut instrucţie până-n primăvara lui 1944. Între timp s-a însurat. Ileana, fata care-i era dragă, a vrut şi ea să se ştie măritată. Asta mai ales că din Bunila feciorii plecau pe front şi mulţi nu mai veneau deloc înapoi. “O fost un uspăţ aşe, cum să făcea atunci, că era război. Mai rău, era şi-n ianuarie ‘44. Am mers la casa ei ş-am mâncat. Dup-aia am fost la mine acasă de-am beut ş-am mâncat. De beut, numa’ vinars, că altceva nu era. Era şî bere pă vremea aia, da’ cine aducea bere sus, la Bunila? Nici nu ştiam de ea! Am tăiat un porc, nişte găini, am făcut acolo mâncare, am mai făcut neşte sarmale şi în nişte oale îngropate în pământ am pus de-o zamă şi neşte cureci (varză – n.r.) cu carne şî cam asta o fost nunta”, îşi aminteşte bătrânul.

A fost aproape de iadul de la Păuliş

Din cauza handicapului, superiorii nu l-au trimis în plutoanele combatante, ci l-au repartizat la serviciul de transport al batalionului. “Eu eram însărcinat cu alimentarea trupelor din linia I. Duceam mâncare şi muniţie, cu căruţa. Da’ să ştiţi că ştiu ce-nsamnă războiu’. Aiii, Doamneee, ce-o fost acoloooo! Doamne feri să să mai întâmple aşe ceva vreodată!”, exclamă bătrânul, clătinând din cap. “La Păuliş ştiţi ce-o fost? Măcel o fost. În mlaştinile alea or fost prinş’ ai noşci ş-or dat ungurii şî nemţii pă ei pân-or murit aproape tăţ! Nici un ofiţăr n-o mai rămas”, adaugă nea’ Aron. Spune că-şi mai aduce aminte doar scurte scene. Ştie că la Păuliş au murit mulţi ofiţeri români. E vorba, de fapt, de elevii şcolii de ofiţeri de la Radna, instituţie transformată peste noapte în detaşament de luptă, toţi cu vârste între 18 şi 20 de ani. Ei au fost cei care au zădărnicit tentativa trupelor maghiaro-germane de a intra dinspre Arad spre Deva, pentru ca apoi să cadă în spatele Armatei a 4-a române aflată deja la Turda. Tinerii studenţi erau echipaţi doar cu armament uşor, dar au oprit înaintarea inamicilor zile-n şir, fără suport de artilerie şi fără ajutorul aviaţiei, fiind, în schimb, supuşi tirurilor de tot felul venite dinspre Arad, începând cu tunuri de mare calibru, continuând cu tancuri şi terminând cu bombardamente ale aviaţiei germane. Balanţa s-a înclinat abia când în zonă au apărut trupele sovietice. “Io am alimentat acolo trupele. În fiecare zi vedeam numa’ morţi şî răniţi. Groaznic, Doamneee! Groaznic!”.

Tristeţile de după război

Ileana Ghiura a avut parte de o tinereţe traumatizată de război. Proaspătul ei soţ reuşea să-i transmită că e în viaţă doar o dată la câteva luni. Mai mult, doi fraţi de-ai ei erau pe front. “Petru Bobora o fost infirmier la Regimentu’ 92 infanterie Orăştie (regiment decimat de luptele din Crimeea şi de la Stalingrad – n.r.). Arsenie, ălălalt frate, o fost la vânători de munte, la Brad. Când o venit acasă, era rănit la amândouă picioarele.

Pe atuncea să venea la Bunila cu trenu’ mic (mocăniţa de la Hunedoara spre Govăjdie, apoi până la Retişoara). Nu erau p-atunci telefoane ca s-anunţe că vine. Săracu’, s-o dat jos din tren la Retişoara ş-o venit aşe, în cârje, păstă dealuri, până acasă la Bunila”.

Ileana şi Aron Ghiura au trecut prin război împreună, prin comunism împreună, acum îşi duc ultimii ani, tot împreună, într-un azil de bătrâni

Ileana şi Aron Ghiura au trecut prin război împreună, prin comunism împreună, acum îşi duc ultimii ani, tot împreună, într-un azil de bătrâni

Nana Ileana povesteşte scena cu vocea acelei persoane care a trecut prin prea multe ca să mai plângă din orice. Totuşi, un tremur în glas i se simte. Apoi, cei doi soţi, aşezaţi unul lângă altul pe marginea patului, încearcă să adune numărul flăcăilor din sat plecaţi la război şi să-i scadă pe cei care nu s-au mai întors. Are loc un dialog pe cât de fragmentat, pe-atât de şocant, din punct de vedere al conţinutului: “Or fost ăi doi gemeni a lu’ Arsănie care-or murit. Îs doi. Dup-aia a lu’ Cocoş, a lu’ Diniş, a lu’ Şîc. Iaca-s cinci”, zice bătrânul. “Ba or fost mai mulţ’, mă, care-or murit. Numa’ când ai plecat tu aţ’ fost nouă. Şî câţ’ aţ’ mai venit?!”, spune bătrâna. Cei doi nu reuşesc nicium să calculeze exact câţi feciori din Bunila au plecat pe front în al Doilea Război Mondial şi câţi s-au mai întors.

De parcă nu le-ar fi fost de-ajuns umilinţele şi suferinţele din război, unii dintre tinerii întorşi acasă la Bunila au mai păţit “câte una” cu dezertorii sau partizanii refugiaţi prin Munţii Poiana Ruscă. Unul dintre ei a fost chiar Arsenie, fratele Ilenei Giura: “Arsănie s-o dus cu încă doi să vadă de păşunile satului care-s aproape de Vârfu Rusca. Acolo i-or prins nişte dezertori. Erau ofiţeri de la 92, de la Orăştie. Noroc că-l ştiau pă Arsenie, că altfel nu şciu ce s-alegea de ei. I-or dezbrăcat, le-or luat ce-or avut de mâncare în traistă, i-or lăsat şî fără bocanci ş-aşe i-or trimis înăpoi în Bunila. N-or avut ce le face, că Arsănie ş-ăilalţ’ doi n-or avut cu ei numa o puşcă de vânătoare”, povesteşte nana Ileana. Necazul “post-război” avea să vină în Bunila câţiva ani mai târziu: “Ăi’ mai săraci din sat s-or înscris la comunişti ş-or ajuns şăfi. Ăia or făcut colectiv în sat. Ne-or luat cam tăt ce-am avut pi lângă casă. Ne-or lăsat numa’ cu câte-o văcuţă. Or venit ş-or zâs că dacă vrei să lucri la stat, tre să te bagi la colectiv. Primu’ lor şăf, în câţva ani ş-o făcut casă la oraş, la Niedoara (Hunedoara – n.r.). Când s-o strâcat colectivu’, un cioban care era de pi la Bistriţa, o pus păstă 100 de oi într-un camion mare ş-o plecat. Noi am rămas cu oile ăle mai rele”, spune Aron Ghiura.

About Ciprian Iancu