Eroii uitaţi: Cât poate duce un om! Trei ani pe front şi unul în lagăr

Articolul a fost vizualizat de 1,935 ori

Nicolae Ştefan are 95 de ani. Nu stă locului o clipă, ziua. E mai mereu prin gospodărie. Nu mai poate face toate cele pe care le făcea până acum vreo 20 de ani, dar de aranjat nişte lemne, de spart nişte nuci pentru nepoţelul lui, ori de dat o mână de grăunţe la găini tot se mai poate descurca. Pare că abia aşteaptă câte un musafir, ca să-l omenească şi să se omenească şi el cu un pahar de vişinată. Şi destul de rar îi strigă cineva la poarta casei cocoţate pe o coastă de deal, în satul Sălătruc, comuna Blăjeni. E un om vesel. N-ai zice că a făcut trei ani de front şi a petrecut încă un an într-un lagăr sovietic.

Nicolae Ştefan s-a născut pe 20 septembrie 1919. A copilărit la Blăjeni, s-a îndrăgostit la Blăjeni, dar a fost luat din satul Nicolae Stefanlui în 1940. Spera că mai prinde măcar o vară acasă, dar n-a fost să fie: “Contingentul meu trebuia să plece în armată abia în toamna lui 1940. Da’ de unde: ne-or luat în primăvară. Io am fost trimis la Aiud, la Batalionul 8 Vânători de Munte. Am făcut acolo trei luni de instrucţie. Dup-aia ne-o luat şî ne-o dus cu trenu’ pân la Păltinoasa, prin pădurea de la Liudu Homorului de n-or ţinut numa-ntro instrucţie ş-acolo. Aveam un căpitan bun, tânăr, Ciortan îl chema. Săracu’ tocmai să-nsurase şi apucasă să steie cu nevasta lui numa’ o săptămână. Într-o zi vine căpitanu’ şî ne zice: «Dragi camarazi» – că numa aşe ni să adresa – «Am o noutate, da’ mă tem că nu-i una bună: îi vorba că-ncepe războiu’». Noi eram copilandri. Unii ne-am pus pă plâns, alţii ţineam în noi…”.

Printre ultimii din Caucaz

Batalionul 8 Vânători de Munte este trimis pe front în vara lui 1941, chiar de la momentul intrării României în Război. Înaintarea spre Nistru a fost relativ uşoară, după cum spune şi Nicolae Ştefan. “Ajungem la Nistru. Acolo era un cablu gros de metal. O fost cândva o brodină pă el (pod mobil activat de curentul de apă – n.red.). Brodina or luat-o ruşii. Or făcut ai noştri, pionierii, pod şi-am trecut. N-am mai mers mult ş-am întâmpinat rezistenţă mai puternică. Prin spatele nostru s-or băgat cinci tancuri rusăşti ş-or făcut praf toată coloana de marş. Un singur tanc de-al lor am reuşit noi de l-am distrus. Am coborât dup-aia la Maiala Berezovska. Greu am trecut ş-acolo, dar nu mai ţin minte detalii. Ţin minte că, după 22 de zile de când am trecut Nistrul, eram deja la Marea lu’ Azov. Dup-aia, când s-apropia iarna, noi am fost retraşi la Tighina. Am avut noroc, că tare rău o fost în iarna aia, la Marea lu’ Azov. Mulţi români or murit îngheţaţi acolo. Ne-or trimis dup-aia 45 de zile în concediu, acasă. După 45 de zile ne-am întors ş-am găsit frontu’ exact acolo unde l-am lăsat. Eram deja veterani noi, ăştia plecaţi la luptă-n ‘41. Dar eram cam înrăriţi. Or murit destui şi de la mine din batalion, Doamne. Or venit copii din contingentu’ 42 de ne-or completat efectivele”.
La a doua “descindere” a sa pe frontul de Est, Nicolae Ştefan ia parte la ofensiva din Crimeea, apoi este trimis, cu tot cu Divizia a II-a, spre Caucaz. “Ni se tot spunea că trebuie să ajungem dincolo, la Marea Caspică. Greu o fost, domnule, greu. Eu eram responsabil cu transportul tunurilor la linia I. Eram şi ochitor la tun. Aveam tunuri mici, de munte. Eu şi căluţii mei, de-atunci am rămas prieteni. Am avut cai până la bătrâneţe. Mno, ca să revin: bătea şi artileria noastră din spate, bătea şi artileria ruşilor, iară noi eram tot timpu’ între ele. Uneori mă minunam că nu să ciocnesc proiectilele-n aer, că aşe erau de multe. Io-mi făceam mereu groapă adâncă de mă băgam în ea, că altă şansă nu aveai. Păi nu-s gropi la noi în cimitire, câte-am făcut io în Rusia, în tri ani de front. Când nu bătea artileria, veneau avioanele. Of, Dumnezeule, câtă groază era acolo! Am stat în Munţii Caucazului până am rămas printre ultimii. Când or început ruşii să ne-mpingă înapoi, o trebuit să ne extragă de-acolo cu avioanele, că altă scăpare nu mai aveam”, povesteşte Nicolae Ştefan. Divizia a II-a Vânători de Munte ajunsese până dincolo de Nalcik şi mai avea puţin până la Marea Caspică. Aceeaşi Divizie a II-a a fost însărcinată să opună rezistenţă tăvălugului rusesc, asftel încât restul armatelor să se poată retrage din Caucaz.

Schija păstrată-n mână, ca amintire

Nicolae Stefan 2Ostaşul din Sălătruc ajunge din nou acasă, în vara lui 1943. Stă doar o săptămână, cât să i se mai închidă cât de cât rănile provocate de pureci pe front. Nici el n-a scăpat de ele, cum nu au scăpat sutele de mii de soldaţi trimişi să lupte pe frontul din fosta Uniune Sovietică. “Aveam rană sângerândă şi la piept şi la spate. Alea două răni or fost ăle mai urâte, că-n rest, am mai avut şi de glonţ şi de schijă. Un glonţ nu ştiu cum o făcut de m-o lovit într-o bucă. Era un glonţ de-ăla dum-dum, da’ m-am făcut bine iute, că o dat mai în tunu’ nost şi dup-aia o explodat la mine-n bucă. Iară schija ş-acuma o am în mâna stângă. Da’ nu mă doare. Nici n-am vrut să o scot. Am ţinut-o ca amintire”, râde bătrânul.
Pentru a doua oară a rezistat ideii de a dezerta: “Erau vreo câţiva, p-aici, care-or venit în concediu şi nu s-or mai dus. Mi-o zâs şi mie şî mama şî tata să nu mă mai duc la război, să stau pă pădure, că mă ţîn ei cu mâncare. Da’, io, nu ştiu de ce n-am vrut. Prost am fost. Da’ măcar n-am fost sânguru’. Pă tren cătă Rusia cu cine credeţi c-am nimerit: exact cu căpitanu’ Ciortan. Şi el, săracu, iară o apucat numa’ câteva zile cu nevasta ş-o trebuit să să-ntoarcă. Or fost alte vremuri. Atunci, noi, la Divizia a II-a eram sub comanda generalului Dumitrache. Şi el era retras, dar el s-o oferit să ne ducă înapoi pă front, la ruşi. O venit şi el cu noi, a doua oară. Vânătorii de munte, să ştiţi de la mine, or avut doi mari comandaţi: generalul Leonard Mociulschi şi generalul Ion Dumitrache”.
Pe front supravieţuia cum putea. Pe lângă păduchi şi frig, foamea-l încerca şi pe el în fiecare zi: “Ţin mine că, nu ştiu cum, am dat păstă un sac de zahăr. L-am luat să-l duc la Batalion. Pă drum mă-ntâlnesc cu un consătean. Îi dau şi lui cam jumătate din sacu’ ăla de zahăr. Doamne, ce s-o mai putut bucura”.

Cum a fentat cenzura de pe front

Apoi, Nicolae Ştefan povesteşte despre un alt consătean, Ion Miheţ, “Ionu’ lu’ Pătrui”, cum i se spunea în sat. Acesta provenea dintr-o familie înstărită, apucase să facă gimnaziul şi primise una dintre cele mai periculoase funcţii de conducere: cea de comandant al unuia dintre plutoanele de cercetare ale Batalionului. “Când ne pregăteam noi să plecăm la atac, Ionu’ lu’ Pătrui şi cu feciorii lui erau deja demult plecaţi să cerceteze zona. Într-o zi aflu c-o murit. Acuma’, cum să le spun eu la ai mei în sat că s-o dus săracu’ Ion. Nu puteam să le scriu asta, că nu mai ajungea scrisoarea. Ar fi fost oprită la cenzură. Mi-am adus aminte că, înainte să plecăm noi pă front, unu’ din sat, cam deodată cu noi, o murit. Ilie îl chema. I-am scris mamei «Ionu’ lu’ Pătrui s-o întâlnit cu Ilie». Or înţeles din prima că ce s-o întâmplat”.
La începutul lui 1944, apare un ordin conform căruia toţi soldaţii care aveau petrecuţi trei ani pe front sunt trimişi acasă. Nu şi Nicolae Ştefan. Din compania lui el a rămas singurul pe front, la ruşi.
“Mi-or zis că eu n-am ce să comentez, că io am fost în concediu acasă, în vara lu’ 1943. Am rămas. S-or schimbat tăţ’. Până şi căpitanu’ s-o schimbat. N-am avut încotro. Ordinu’ o fost ordin. Asta să-ntâmpla când eram în Crimeea deja. Ne-or împins ruşii înapoi din Caucaz, iar noi am primit ordin să coborâm iară-n Crimeea. Or închis gurile Crimeei foarte uşor. Un soldat putea să păzească singur calea aia de trecere. Noi am rămas sechestraţi acolo”.

Un an şi jumătate de prizonierat

Spre deosebire de soldaţii români ajunşi în lagărele de la frontiera Rusiei cu Finlanda, ori de cei trimişi la muncă silnică în minele din regiunea Donbass, Nicolae Ştefan spune că se poate considera norocos. A căzut prizonier în Crimeea şi a fost trimis într-un lagăr nu departe de Sevastopol. Prizonierii de aici au fost puşi să muncească la reconstruirea unei “uzine electrice”, după cum se exprimă bătrânul, vreme de un an. “La început era tare rău. Vaiii, Doamneee, de-atunci nu mă mai pot io sătura de pită. Mâncam numa ovăz de la cai, în primele săptămâni. Dup-aia primeam dimineaţa 400 de grame de pită şi trebuia să ne ajungă şi la amiază. Da’ de unde: înfulecam tătă pita dimineaţa, dup-aia plecam la muncă, la uzină, şi la amiază… mâncam ce ni se mai dădea, aşe, fără pită. Era o zamă slabă rău, la amiază. De-atunci am rămas io nesătul de pită ş-acuma. Seara, cine-şi făcea norma, primea un supliment. “Caşa” îi ziceau ruşii (un fel de pilaf, din mei sau arpacaş, cu multă grăsime – n.red.). Da’ dimineaţa, aşe eram de-nfometaţi că abia de vedeam pita luată-n mână, ce să ne mai ajungă şi pentru la amiază! Câteodată io-mi mai făceam rost de ceva pită-n plus, că nu fumam. Aveam raţie de tri ţâgări pă zî. Îi dădeam raţia mea de ţâgări la câte un fumător şi mă mai alegeam şi io cu o pituţă de-aia mică”.
Era în primăvara lui 1944 când Nicolae Ştefan ajunsese în lagărul de muncă. A rezistat cu greu, dar refuză să se plângă din două motive: “Bine că n-am fost, ca alţii, la mină, sau în Siberia. Ş-apoi, io nu cred că ne-or ţinut pă noi prizonieri ruşii, de cum or fost ţinuţi ruşii căzuţi prizonieri prin alte părţi. Alea erau vremurile, Doamne feri să să mai întorcă v-odată!”.

Îndoctrinare încă din lagăr

Bătrânul povesteşte că a muncit zi de zi, până când reconstruirea uzinei a fost gata. În toamna lui 1945 el şi ceilalţi 600 de prizonieri ai lagărului au fost trimişi la munci agricole. “Eram în câmp. Am făcut un foc şi-am fiert acolo o oală cu fasole. Era cam prin septembrie aşe. Vine un rus şi ne zice să ne prezentăm de urgenţă la lagăr. Atât! Merem acolo fără s-avem habar ce bai o fi. Eu eram tăt cu gându’ la oala aia de mazăre ce-o rămas după noi. Începe un alt rus să ne citeze. Unde ne duc, ce fac cu noi, nu ne-or zâs. După ce ne-or adunat, vine un politruc şi ne zice cam aşe: «Dragi tovarăşi, vă mulţumim pentru felul în care aţi muncit la noi. Acum vă întoarceţi în ţara voastră, în România, şi vă rugăm să munciţi şi acasă la voi aşa cum aţi muncit aici». Dup-aia ne-or încolonat, ne-or dus în port, ne-or pus pă vaporu’ Transilvania ş-am venit în ţară, la Constanţa, 3000 de prizonieri. Tăt drumu’ nu ne-or dat absolut nimic să mâncăm. Când să debarcăm, ne-or pus în mâini câte-o jumătate de pită şi câte-o bucată de salam. Oamenii care aşteptau în port ziceau «Uite ce bine-or fost ţinuţi ăştia, că doară mănâncă salam. Da’ di ce or fi aşa de slabi?». Eram ca vai de noi”.
Imediat după ce s-a întors acasă, Nicolae Ştefan s-a însurat şi s-a angajat la mina Ţebea. Acum, soţia lui, Rafila (85 de ani), cei doi copii, patru nepoţi şi şapte strănepoţi îi bucură bătrâneţea. “Of, am trecut prin atâtea că nu mai ştiu prin câte. Da’ rugăciunile mamei mele şi Bunul Dumnezău m-or scăpat cu viaţă. Or fost nişte ani de chin, da’ tăt îi bine c-am apucat să am o familie, cu nepoţi şi strănepoţi. Îs tare norocos”, concluzionează bătrânul.

Adevăraţii eroi sunt nedreptăţiţi

Adeseori, la finalul reportajelor din seria “Eroii uitaţi”, am menţionat retribuţiile pe care le primesc veteranii de război ai României. Sunt sume ridicol de mici în comparaţie cu suferinţele şi pericolele la care au fost expuşi ani în şir. Ridicolul este şi mai evident când se compară indemnizaţia unui veteran de război din România cu cea a unui veteran din Franţa, Germania şi chiar din Rusia. Asta ca să nu mai vorbim despre o comparaţie a retribuţiilor pe care le primesc veteranii noştri de război cu cele ale revoluţionarilor.
Nu contestăm adevăraţii eroi din decembrie 1989, Doamne fereşte! Dar sunt cu sutele exemplele de falşi revoluţionari care primesc şi acum indemnizaţii mult mai consistente decât veteranii de război şi beneficiază de multe alte drepturi. Iar cel mai bun exemplu este cel al revoluţionarilor din oraşe în care, în decembrie 1989, revoluţia a existat doar pe ecranele televizoarelor. Adevăraţii eroi ai Revoluţiei (sau urmaşii lor) sunt nedreptăţiţi de existenţa profitorilor. La fel şi veteranii de război.

Praf aruncat în ochii veteranilor

În România un veteran de război cu doi ani petrecuţi pe front şi cu o decoraţie are o pensie de aproximativ 220 de lei. Un revoluţionar care, să zicem, şi-a pus viaţa în pericol vreme de două săptămâni primeşte o sumă de aproape zece ori mai mare. Un veteran nedecorat are o indemnizaţie lunară de doar 92 de lei, la care se adaugă 10 lei pentru primul an petrecut pe front, după care se tot pun în plus câte cinci lei pentru fiecare lună de front. Aşa se face că veteranii care încă trăiesc, majoritatea cei încorporaţi în 1942, 1943 şi 1944, beneficiază de indemnizaţii între 150 şi 280 de lei, cu aproximaţie. La această sumă, veteranii decoraţi au un supliment financiar, nici acela foarte mare, între 148 şi 222 de lei. Veteranii care au devenit invalizi în război primesc în plus 290 de lei (cei cu gradul I de invaliditate), respectiv 200 de lei (cei cu gradul II).
Sumele sunt infime. Cu toate acestea, Guvernul României se lăuda în 2008 că “a majorat de patru ori indemnizaţia veteranilor de război”. Corect! A majorat-o… de la 23 la 92 de lei.
În 2009 nici veteranii de război nu au fost iertaţi de austeritatea măsurilor Guvernului luate după ce, în precedenta campanie electorală, şi ei fuseseră asiguraţi că România nu va fi afectată de criza economică şi nu va fi nevoie de asemenea decizii. De atunci, veteranii de război nu mai beneficiază de medicamente gratuite, nici de proteze, nici de bilete de tratament.
Reducerile bugetare dictate fără milă şi respect şi în cazul veteranilor au continuat. Asta cu toate că, între timp, numărul soldaţilor României care au supravieţuit celui de-al Doilea Război Mondial s-a redus drastic. În 1992, în România încă mai trăiau peste 900.000 de veterani de război. Acum mai sunt doar 35.000. Anul trecut, în judeţul Hunedoara erau aproximativ 400 de veterani. Acum mai sunt vreo 300. De la un an la altul, veteranii pierd câte un sfert din efective, în fiecare judeţ din ţară.

Până şi Rusia a făcut mai mult pentru veterani

După cum se arată într-un articol publicat în 2010 de revista “România eroică”, în Franţa, un veteran de război are o pensie cuprinsă între 5.000 şi 8.000 de euro pe lună, în funcţie de lungimea perioadei în care s-a aflat pe front şi de decoraţiile ce i-au fost acordate. În Germania, veteranii care au luptat împotriva URSS sunt răsplătiţi cu sume cuprinse între 4.000 şi 8.000 de euro. În Marea Britanie, veteranii sunt răsplătiţi lunar cu sume ce oscilează între 5.000 şi 12.000 de lire sterline. Pensii onorabile le sunt acordate veteranilor şi în Italia – de la 4.000 la 10.000 de euro. Croaţia, o ţară care a trecut recent printr-o perioadă cruntă, din punct de vedere social, politic şi economic, reuşeşte să-şi arate mai bine decât România recunoştinţa faţă de fiecare veteran de război, asigurându-i o pensie minimă de 4.500 de euro, după cum se arată în acelaşi articol care mai menţionează că până şi Bulgaria are, pentru veteranii săi, pensii cuprinse între 500 şi 1200 de euro.
În timp ce un invalid de război, gradul I din România primeşte nici 100 de euro pe lună, în Polonia, Cehia, Germania, Marea Britanie, Franţa, Slovacia şi chiar şi în Rusia suma este cuprinsă între 3.000 şi 4.500 de euro pe lună. Mai mult, în Rusia, circa 15.000 de veterani de război au fost puşi în posesia caselor din fondul locativ al statului în care locuiau cu chirie. În cazurile veteranilor care locuiau în case aflate în proprietate privată, statul a cumpărat imobilele, apoi le-a donat veteranilor, după cum arată acelaşi articol din revista “România eroică”.

About Ciprian Iancu