Lidia Zeller: cum să te vindeci de rănile trecutului

Articolul a fost vizualizat de 3,050 ori

Când avea 23 de ani a fugit din ţară, îndreptându-se către bunicul său care fugise din România cu 30 de ani înainte şi care se stabilise tocmai în Brazilia. Destinul a oprit-o, însă, în Elveţia, unde a ajuns profesor conferenţiar, specializat în victimologie. Zilele trecute Lidia Zeller a venit la Hunedoara, pentru a le învăţa pe femei cum să îşi vindece sufletul.

lidia zellerDoctor psihoterapeut, Lidia Zeller profesează de peste 25 de ani şi a venit la Hunedoara pentru a ne da o veste bună: orice traumă poate fi vindecată. Plecată din ţară acum 35 de ani, la bunicul său din Cluj, stabilit în Brazilia, Lidia Zeller s-a stabilit, în cele din urmă, în Elveţia, unde are o familie şi conduce un centru de asistenţă psihoterapeutică destinat victimelor de tot felul. În urmă cu câteva zile, psihoterapeutul, care este şi mediator familial, a revenit în ţară, la Bucureşti, unde a susţinut două conferinţe, una pentru fetele celibatare, iar o alta pentru un public mai larg, intitulată: “Între compromis şi confuzie”. La Hunedoara, – în colaborare cu Ligia Seman, a susţinut conferinţa destinată femeilor: “Vindecate de complexe şi rănile trecutului”.

Care a fost motivul pentru care v-aţi ales această profesie?

Mi-am ales profesia asta pentru că întotdeauna mi-am dorit să fac bine oamenilor, iar aceasta – până la urmă – a fost cea mai bună variantă.

Aţi părăsit Sibiul, oraşul dumneavoastră natal, în 1978, pe când eraţi o tânără de numai 23 de ani. De ce aţi luat o hotărâre atât de riscantă?

Bunicul meu fugise din ţară în 1948, după ce, în anii aceia, şi-a pierdut tot ce avea. Era după război, au venit comuniştii, toată lumea era speriată şi… mă gândesc că el spera să fugă şi apoi să-şi ia şi familia cu el: soţia şi pe mama, care, când el a fugit, avea 14 ani. Ţinta bunicului nu a fost Brazilia. Când a fugit el din ţară a trecut în Iugoslavia, apoi în Italia, iar în anii aceea, acolo erau o mulţime de refugiaţi, din toate colţurile lumii. Pe unii i-au trimis în America de Nord, iar pe alţii în America de Sud. Pe el, ca refugiat, l-au îmbarcat cu destinaţia Brazilia şi aşa a ajuns bunicul meu să se stabilească pentru totdeauna în Porto Alegre, în Rio Grande do Sul. Avea să nu-şi mai vadă familia niciodată. Niciodată nu s-a mai căsătorit, o vreme a păstrat legătura cu bunica şi cu mama mea, dar, în cele din urmă, a murit singur, pe continentul sud-american.

Să înţelegem că aţi profitat de faptul că bunicul era în Brazilia, ca să puteţi părăsi România pentru totdeauna?

În ’78, înainte să plec eu, o familie a venit din Brazilia. O familie de origine română, care ne-a şi adus un mic cadou din partea lui. Şi atunci mi-a venit ideea de a-l ruga pe bunicul să mă cheme, sub pretextul că are de gând să-mi lase mie toată averea lui. Bunicul mi-a cumpărat un bilet de avion Swiss Air. Pentru Brazilia, trebuia să fac o escală la Zurich, unde aveam o prietenă. Ea a venit să ne întâlnim, pentru că aveam de aşteptat 14 ore în aeroport, şi tot ea mi-a propus să rămân în Elveţia, ca refugiat politic. Nu am avut niciodată în intenţie să rămân în Elveţia… Pur şi simplu, aşa s-a întâmplat.

Până la urmă, aţi reuşit să vizitaţi vreodată Brazilia?

O, da! M-am dus în Brazilia câteva luni mai târziu. Biletul pe care mi-l cumpărase bunicul era valabil un an, aşa că am profitat de ocazie ca să văd America de Sud. Am mers, l-am găsit pe bunicul, pe care nu-l văzusem în viaţa mea, iar acum avea vreo 68 de ani. Brazilia mi s-a părut extraordinară şi foarte mare! Am stat şase luni la el, m-am înscris la cursuri de portugheză… Bunicul meu, care plecase de acasă cu nimic, reuşise să-şi ia viaţa de la capăt: îşi înfiinţase o firmă şi producea jgheaburi pentru case. El însuşi avea două case, dintre care una la mare. Când l-am auzit, era ceva foarte amuzant, dar şi familiar, pentru că bunicul, care trăia în Brazilia de atâta vreme, avea un accent teribil de Cluj! Aşa cum i-am cunoscut eu, brazilienii sunt oameni călduroşi, generoşi, sunt… latini! Până la urmă, cu toată ospitalitatea portughezilor, eu m-am întors în Elveţia, pentru că îl cunoscusem pe cel care avea să-mi devină soţ…

Totuşi, ce anume v-a determinat să fugiţi din România? Trebuie să fi fost un moment de declic…

Erau timpuri dificile. Ne lipsea libertatea de a crede, de a trăi… Era un regim totalitar, iar eu mi-am dorit să fac avocatura. Când mi-am depus dosarul la facultate, mi-a fost respins automat, fără ca eu să ajung să dau examen. Familia noastră, una înstărită, era considerată „de chiaburi”, cărora comuniştii le confiscaseră tot, iar după fuga bunicului meu „deveniseră”, pe deasupra, şi trădători. Până să plec am lucrat ca dactilografă, însă ştiam că niciodată nu voi putea face în România cariera pe care o vroiam. Când am decis să rămân în Elveţia m-am simţit sfâşiată: jumătate din mine simţeam că rămăsese în ţară.

Cum aţi ajuns, în cele din urmă, psihoterapeut şi specialist în victimologie?

Când am ajuns în Elveţia nu ştiam prea bine limba franceză . Acolo se vorbesc patru limbi: franceză, italiană, romanşă şi vreo 30 de dialecte de „switzer dutch” (n.r. – germana elveţiană). Eu, cum eram refugiată politic, mi s-a oferit dreptul să studiez. Am învăţat, deci, limba franceză şi, după ce s-au născut cele două fiice ale noastre nu am lucrat nicăieri o vreme. Erau suficienţi bani cât să mă ocup de familie, însă pentru că ulterior soţul meu a avut ceva probleme de sănătate, m-a întrebat dacă nu aş vrea să-mi continui studiile. Ca să fac avocatura trebuia să ştiu bine toate limbile oficiale, ceea ce era destul de greu pentru mine. Aşa că, până la urmă, la 28 de ani m-am înscris la facultatea de psihologie, apoi am făcut doi ani de psihoterapie, iar ulterior două specializări în sexologie, victimologie şi managementul resurselor umane.

Traumele pot fi şterse pentru totdeauna

Cum aţi ajuns să fiţi angajată de poliţia cantonală din Berna ca victimolog?

Am lucrat într-un centru de ajutor relaţional în această calitate. Acum lucrez în trei domenii: sunt directoarea Centrului de Ajutor Relaţional, lucrez în parteneriat poliţia elveţiană, dar lucrez şi pentru Asociaţia pentru Ajutorarea Victimelor din Berna.

Dacă psihoterapeuţi avem şi noi, în România, meseria de victimolog încă nu există. Ce presupune profesia dumneavoastră: psihoterapeut şi victimolog?

Victimologul este o persoană care se ocupă de persoanele care au trecut prin diferite traume, abuzuri şi agresiuni: victime ale unor violuri, ale bătăilor, mutilărilor… Mai sunt şi cazuri de hărţuire sexuală sau sunt victime ale unor accidente de muncă, spre exemplu. De pildă, am avut, ca pacienţi, câteva infirmiere şi doctori de la un spital, unde o persoană s-a sinucis, sărind de pe acoperiş. Sau am lucrat cu controlori de tren care au văzut persoane care s-au aruncat în faţa trenului.

 Pot fi „şterse” pentru totdeauna traumele care ne-au marcat viaţa, amintirile care „ne dor”?

Se poate foarte uşor, printr-o tehnică numită EMDR (Eye movement desensitization and reprocessing), care implică acţiunea asupra mişcărilor oculare. Noi avem în creier imaginaţia într-o parte şi memoria în cealaltă parte. Orice amintire a ceea ce ni se întâmplă se amestecă în capul nostru cu imaginaţia noastră. Spre exemplu: infirmierele îmi spuneau că sinucigaşul pe care l-au văzut sărind a suferit foarte mult. „- De ce spuneţi că a suferit?” le întrebam eu. „Cum puteţi şti?” „Pentru că am văzut că nu a murit imediat, şi-a adus mâna şi şi-a pus-o pe burtă”. Deci, ele îşi imaginau suferinţa omului. Nu o trăiseră. Doar şi-o imaginau. Văzuseră că omul căzuse, îl văzuseră zdrobit de caldarâm şi că-şi adusese mâna, de durere, la burtă. Ei, terapia asta EMDR, presupune nişte mişcări oculare şi cu un simplu creion, poţi „şterge” traumele, exact în acelaşi fel cum ai „şterge” un mesaj supărător de pe o hârtie, cu radiera. Însă terapia asta trebuie făcută numai la un specialist. Deşi este simplă, nu se poate face de unul singur, acasă.

“Ca să te vindeci, trebuie să vorbeşti despre durerea ta”

Cât timp, de la producerea traumei, tehnica de „ştergere” a acesteia are efect?

Orice tip de traumă poate fi şters din memorie, oricând. Însă cu cât un psihoterapeut intervine mai devreme, cu atât tehnica va fi şi mai eficientă, iar pe copii are un efect extraordinar de bun. „Ştergerea” asta a traumei, eliminarea ei, nu înseamnă că vei uita pentru totdeauna ce s-a întâmplat, ca şi cum ai fi, dintr-o dată, lovit de amnezie, ci că vei uita durerea asociată cu evenimenul respectiv. Spre exemplu, am avut o pacientă, o femeie căreia i-a murit fetiţa. Este ceea ce noi, în Elveţia, numim „moarte albă”, pentru că fetiţa murise în somn. Atât mama, cât şi cealaltă fetiţă a ei, au fost pacientele mele. Fetiţa fusese afectată de luminile ambulanţei. De câte ori revedea în amintire luminile, de atâtea ori retrăia durerea resimţită la moartea surorii ei. Cu ele am lucrat până când durerea asociată cu imaginile s-a estompat şi a dispărut. Tehnica de care v-am spus este una recunoscută la nivel mondial şi a fost pusă la punct de americani. În calitate de psihoterapeut, eu am folosit-o pentru a ajuta tot felul de categorii de victime: copii, femei, bărbaţi, dar şi refugiaţi de război: din Afganistan, Siria, Africa. Oameni care şi-au văzut familiile masacrate în faţa lor şi care mi se trimit de către asociaţia elveţiană de stat Ajutor pentru Victime – o asociaţie de stat din Bienne. Sigur, tehnicile de psihoterapie sunt mai multe: dacă e un accident de avion, de exemplu, terapiile de grup sunt cele mai eficace. Se ia toată familia, li se serveşte nişte ceai, dulciuri, iar fiecare om povestindu-şi durerea, se eliberează de ea, pur şi simplu, spunând ceea ce-l doare. Greşesc cei care spun: „Ştii ce? Nu te mai necăji, nu mai plânge! Nu te mai gândi!” Asta este o capcană. Ca să te vindeci, trebuie să vorbeşti despre durerea ta.

În ceea ce priveşte sistemul asigurărilor de sănătate, care este procedura în Elveţia?

O parte dintre cheltuieli sunt asigurate de sistemul de sănătate. De pildă, dacă este vorba de un accident de muncă, atunci martorii traumatizaţi vor beneficia de terapie psihologică şi toate costurile sunt acoperite de stat. De asemenea în cazul unor violuri, agresiuni întâmplate chiar şi în familie. Totuşi, sunt şi persoane care apelează la un psiholog pentru unele probleme personale şi, în funcţie de caz, trebuie să suporte cel puţin o parte din costuri.

 Ce ar trebui să ştie hunedorencele care citesc acum acest interviu?

Că, pentru a fi respectate, trebuie să se respecte pe ele însele mai întâi. Pentru că, dacă tu te respecţi, atunci vei impune (chiar şi involuntar, şi inconştient) nişte limite. Şi, în consecinţă, vei fi respectată. Atât de soţ, cât şi de copii. Eu, spre exemplu, niciodată nu am auzit vorbe urâte de la soţul meu. Însă, e drept, trebuie şi să alegi omul potrivit. Uneori se întâmplă ca un om care-ţi place astăzi, să nu-ţi mai placă mâine. Dar dacă azi iei un om şi mâine îl laşi, atunci îl faci să se simtă ca un obiect, nu ca o persoană. Lucrul ăsta creează suferinţă, iar rănile se acumulează şi devii din ce în ce mai fragil: de câte ori te atingi, te doare. Sigur, mai e şi rezilienţa: capacitatea de recuperare a funcţiilor psihice după un stres puternic de diferite cauze. Graţie rezilienţei, cineva care a fost maltratat, a trăit în condiţii groaznice, a trecut printr-un viol sau a experimentat trauma unui deces sau a unui divorţ îşi poate reveni foarte bine!

Cum regăsiţi România, la fiecare vizită anuală pe care o faceţi familiei rămase aici? Observaţi o evoluţie?

Se vede că drumurile sunt mai bune, oamenii sunt îmbrăcaţi tot ca în Elveţia, sunt maşini… Material vorbind, nu se vede multă sărăcie, însă ştim că viaţa aici este foarte dificilă: ştiu că familiile se destramă după ce oamenii pleacă la muncă peste graniţe. Îmi pare rău să văd că în România nu mai există speranţă şi oamenii sunt foarte pesimişti. Poate şi din cauză că au fost chinuiţi decenii la rând… E multă suferinţă la mijloc şi suferinţa te face frustrat, te face amar, câteodată te face rău… E drept, uneori, suferinţa te face şi mai bun, însă pentru asta trebuie să fii foarte înţelept.

 Ca mesaj de final, ce le sfătuiţi pe hunedorencele care se confruntă cu sărăcia şi cu tot felul de alte probleme?

Am ajuns acum, eu însămi, la vârsta de 61 de ani şi am realizat că oamenii care au speranţă şi o viziune pot să depăşească multe, multe obstacole: şi boală, şi sărăcie… Am întâlnit oameni care au reuşit să depăşească traume incredibile pentru că pentru că au avut speranţă, iniţiativă şi credinţă în Dumnezeu. Aş vrea ca hunedorencele să ştie că nimic nu este pierdut pentru totdeauna şi toate traumele pot fi vindecate.

About Ada Beraru