Piticii care înfruntă iarna ca să înveţe carte: Ana, Cristina şi Cosmin

Articolul a fost vizualizat de 1,404 ori

“75 la sută dintre copiii şcolii primare din comuna Bulzeştii de Sus fac naveta ca să înveţe carte”. Aşa ar suna varianta “bombastică” a unui titlu despre o situaţie incredibilă în ochii unui orăşean, dar absolut normală în cei ai unui român născut şi crescut la munte. Nu e nimic bombastic în titlu, de fapt, pentru că, la Bulzeştii de Sus (judeţul Hunedoara), în clasele primare mai sunt doar patru elevi, iar trei dintre ei fac naveta, pe jos, kilometri întregi, zilnic, indiferent de vreme. Îi ajută din plin şi un dascăl decorat de Preşedinţie.

Ana-Maria se întoarce voioasă spre casă, mai ales că Rexi îi înveseleşte urcuşul spre Ioneleşti, iar mami îi cară ghiozdanul

Ana-Maria se întoarce voioasă spre casă, mai ales că Rexi îi înveseleşte urcuşul spre Ioneleşti, iar mami îi cară ghiozdanul

9 ianuarie 2015. Ana-Maria Dan, singurul copil din cătunul Ioneleşti (satul care nu are drum deloc, localitate a cărei situaţie a fost prezentată de REPLICA în toamna anului 2013), se trezeşte la 7 dimineaţa. La meteo, cu o seară înainte, văzuse că a trecut gerul acela năprasnic care mai mai că a făcut-o să nu iasă din casă pentru a ajunge la şcoală. Ana-Maria nu s-a temut nici de ger, nici de întuneric, nici de pădurea pe care trebuie să o treacă zi de zi, de două ori, pentru a ajunge la şcoală. E în clasa I şi-i place şcoala. Ce zic meteorologii e una, ce se-ntâmplă la Ioneleşti, cătun din Apuseni, e alta. Meteorologii au spus, de exemplu, că ninge între Crăciun şi Anul Nou. Aici n-a nins decât în a doua zi a lui 2015. Meteorologii au spus că pe 9 ianuarie sunt temperaturi normale, de iarnă. La Ioneleşti e încă ger.

Spre şcoală, din cătunul fără drum

Îngeraşul blond cu ochi albaştri iese din pătuţ, se pune la masă, înfulecă rapid două felii de unt cu miere şi o cană cu lapte, după care începe să-şi pună-n ghiozdan cărţile şi caietele. Odată ghiozdanul făcut începe să se-mbrace. Ciorapi, şosete, două bluziţe, pantaloni, geacă, fular, căciulă. Îşi trage cu greu cizmuliţele-i rozalii din cauciuc, dar, până la urmă, reuşeşte. Nu iese din casă până ce Rodica, mama ei, nu-i strânge mai bine fularul la gât şi-i îndeasă mai tare căciuliţa cu “Hello Kitty” pe creştet. La uşă o aşteaptă Rexi, prietenul ei bun. Îl salută bucuroasă, iar căţelul o urmează. Mama rămâne câţiva metri în urmă, pentru că verifică dacă totul în casă e lăsat în bună regulă. Zăpada scârţâie sub cizmuliţele fetiţei de parcă ar călca pe sticlă măcinată. Iese din curte, Rexi o urmează, iar pe uliţă e ajunsă din urmă de mama. Trec prin cătunul pustiu. E pustiu nu pentru că e dimineaţă, ci pentru că aşa a rămas el, pustiu. Apucă pe calea spre vale, un drum de căruţă ce coboară prin pădure preţ de aproape un ceas. Ies la drumul mare şi aşteaptă câteva minute până vine Dacia domnului învăţător. Un pupic pe frunte de la mama, un “Bună dimineaţa” dat domnului învăţător şi încă doi kilometri de mers cu maşina până la şcoală. Aşa începe, iarna, fiecare zi de şcoală a fetiţei.

Piticii curajoşi

Cam la fel se întâmplă şi în cazul Cristinei Pavel, elevă în clasa a doua. Din Grohot, satul ei, coboară pe jos patru kilometri până la drumul mare, din vale, cel pe care urcă maşina domnului învăţător. Drumul îl face, de regulă, cu tatăl ei, viceprimar al comunei, iar de întors se întoarce cu mama, care o aşteaptă în acelaşi loc, “cam pe la unu şi ceva, după şcoală”. “Nu merg singură că mi-e frică. Am tot auzit poveşti că lupii, urşii, mistreţii or mai atacat oameni, pe-aici, unde şi unde”, mărturiseşte fetiţa. Patru kilometri are de mers şi Cosmin Stănilă. Dimineaţa vine cu bunicul până “undeva mai însus de şcoală”, iar de întors se întoarce singur. E deja în clasa a patra, iar familia are încredere că se descurcă pe drum, ziua-n amiaza mare.

Cristina şi Cosmin fac destul de rar împreună drumul spre casă, doar atunci când unul dintre ei merge în vizită la celălalt

Cristina şi Cosmin fac destul de rar împreună drumul spre casă, doar atunci când unul dintre ei merge în vizită la celălalt

“Nu mi-e frică. Pun un picior după ălălalt cât mai repede, ca s-ajung mai repede acasă. Când mă plictisesc pe drum mai cânt, mai fluier. Trec repede patru kilometri. Dacă-i vreme bună, fără noroi, ori zăpadă, îi fac cam într-un ceas. Acuma, cu zăpada asta, să tăt fie cam două ceasuri până ajung la şcoală şi de la şcoală acasă”, spune băiatul. Atât Cristina cât şi Cosmin îşi schimbă încălţările înainte să urce în maşină. Toamna şi primăvara e noroi mult pe cărările pe care coboară spre şcoală. Cosmin îşi lasă cizmele într-o maşină părăsită la drum, iar Cristina, la o casă de vacanţă a unui timişorean, dată în grija unui localnic. “Eu, acuma, când o fost ger, recunosc că n-am venit la şcoală. Da’ am fost răcită rău şi de-aia n-am venit”, spune Cristina. “Cred c-o să mă fac doctoriţă, ca să-nvăţ eu ce să fac să nu mai răcesc, şi dup-aia să-i învăţ şi pe alţii”, adaugă fata. Doar când e ger, vânt sau ploaie câte unul dintre cei trei micuţi recunosc că mai lipsesc uneori de la şcoală. Altfel, dimineaţă de dimineaţă, sunt prezenţi la întâlnirea cu Dacia domnului învăţător.
“Ritualul” de plecare
Cele patru ore de şcoală trec repede. E vineri, aşa că programul e un pic mai lejer. Ultima oră este cea de sport şi are loc într-o sală în care focul dintr-o mică sobă de teracotă face temperatura suportabilă. O saltea întinsă în mijlocul sălii e locul în care se petrece acţiunea. Sub îndrumarea lui Alexandru Iga, profesorul de sport venit pentru oră tocmai de la Baia de Criş, de la 20 kilometri depărtare, micuţii fac tot felul de exerciţii. Mingile adunate într-o cutie, într-un colţ, mai trebuie să aştepte până la primăvară. Masa de ping-pong e încă prea înaltă pentru cei patru pitici: cei trei navetişti plus Alin, care are norocul să locuiească aproape de drumul mare, la vreo trei kilometri mai în jos de şcoală. Se termină şi ora de sport. Micuţii revin în clasa destul de bine încălzită şi foarte bine tapetată cu tot felul de planşe, îşi strâng lucrurile, se-mbracă şi ies fără să-i dea “Bună ziua” domnului învăţător. Asta pentru că domnul învăţător este cel care-i coboară cu maşina pe drum. “Astăzi vine cu noi, în jos, şi Cosmin. În mod normal el ar trebui să ia pieptiş dealul în cealaltă direcţie şi să meargă vreo patru kilometri spre casă. Dar e rudă cu Cristina şi îşi petrece week-end-ul la ea”, explică dascălul. Micuţii intră pe bancheta din spate. În faţă, dascălul-şofer şi, vinerea, profesorul de sport. Dacia coboară prudent pe drumul acoperit de un nou strat de zăpadă preţ de vreo doi kilometri. Într-o curbă, pe un podeţ, Rodica şi Rexi o aşteaptă pe Ana-Maria. Abia acum fetiţa îşi ia la revedere de la dascăli şi colegi, după care ţâşneşte bucuroasă spre Rexi şi spre mami. “Tot fără drum suntem şi-acuma. Şi cred c-o să mai fim. Asta este. Coborâm cu fata la şcoală, când eu, când soţul. Ana-mi spune de pe-acuma că ea poate să vină singură acasă, că ştie drumul, dar mi-e frică s-o las singură. Poate prin clasa a patra, dacă o să consider eu că-i în regulă, o s-o las. Până atunci, zi de zi, vin cu ea şi după ea. E puiul meu”, explică femeia.
Încă puţin şi e rândul lui Alin să coboare. Casa lui e chiar la drum, aşa că nu e nevoie să-l aştepte cineva. Apoi Dacia mai negociază subtil cu zăpada de pe şosea încă vreo şapte kilometri şi se opreşte. Cristina şi Cosmin ies din maşină şi se-ndreaptă spre o casa de vacanţă unde se echipează pentru drumeţia de patru kilometri prin pădure şi zăpadă care-i aşteaptă. Altcumva nu au cum să ajungă acasă. Părinţii lor ştiu că astăzi sunt împreună, sunt măricei, aşa că se descurcă. În plus şi Bebi, câinele Cristinei, e la post, aşteptând-o la casa de vacanţă. “Io-s singurul copil la mine-n sat. Ca să ajung la Ana tre’ să fac un ceas pă jos, să ne jucăm. Ana-i şi ea singurul copil din satu’ ei. Cristina la fel. Merg la Cristina să ne mai jucăm şi noi un pic, cum fac toţi copiii”, spune Cosmin. Cristina şi Cosmin îşi iau rămas bun de la noi, după care, împreună cu Bebi, trec încolonaţi, cu grijă, pe o punte înzăpezită, se strecoară printre câteva tufişuri cu spini, apoi încep să urce. În liniştea văii, orice zgomot pare amplificat de zăpadă, aşa că se aude clar cum cei doi fac planul de week-end. “Cristina, tu mai ai sanie?”, “Am, da’ nu mai ştiu pe unde-am pus-o”. “Nu-i bai, că ne dăm cu sacul de plastic. Io m-am dat acasă ş-am intrat într-un prun. Da’ să vezi ce fain îi cu schiurile. Păcat că n-ai schiuri”, îi spune băiatul. “No lasă, că de zăpadă suntem noi sătui. Mai bine stăm în casă şi desenăm”, îi răspunde fata. Mai întâi nu se mai aud paşii celor doi pitici. Apoi, după ce trec o coamă de deal, prin pădure, nu li se mai aud nici vocile. “Fenomenul” va fi inversat luni dimineaţa, cam pe la opt şi jumătate.

Cuminţi, deştepţi şi curajoşi

Dascălul Acxente Leucian “Sunt copii deosebiţi. Şi deştepţi şi cuminţi. Adevăraţi îngeri. Mai rar copii ca ei. După ce vor pleca de aici, la gimnaziu, fie că pleacă la Baia de Criş (cea mai apropiată comună care are încă o şcoală gimnazială – n.red), fie că merg la Brad, nu-mi fac nicio problemă. Pentru că sunt isteţi, le place să înveţe şi, pe deasupra, mai sunt şi foarte respectuoşi şi cuminţi”, spune Acxente Leucian (foto), dascălul care predă la Bulzeştii de Sus de vreo 14 – 15 ani încoace. Profesorul de sport al celor mici, Alexandru Iga, este şi mai în măsură să facă o comparaţie, pentru că predă şi la Baia de Criş: “Micuţii de aici sunt ca sfinţii. Sunt minunaţi copiii ăştia”. Învăţătorul Acxente Leucian povesteşte apoi că, în urmă cu vreo trei ani, toţi părinţii erau îngroziţi de ideea de a-şi lăsa copiii să meargă singuri la şcoală: “Urşii au făcut prăpăd prin gospodării. Au intrat în gospodăriile oamenilor, smulgeau uşile şi scoteau viţeii din grajduri. Nu mai ştia lumea ce să facă. Pe atunci aveam două fetiţe care veneau din alt cătun, de la Stănculeşti. Le întrebam: «Nu vă e frică, măi fetelor?», iar ele-mi răspundeau «Nu, domnu’ învăţător. Doară avem trei câini cu noi». Noroc că nu s-a întâmplat nimic”. Şi-ar fi putut să se întâmple, pentru că cei trei copii care fac naveta trec prin păduri până să ajungă la punctele de întâlnire cu maşina domnului învăţător.

Comuna fără drumuri

Primarul Mirel Ion SubaIoneleşti, satul din care Ana-Maria coboară pe jos la şcoală, nu este singura localitate fără un drum practicabil din comuna Bulzeştii de Sus. De fapt, mai toate satele, cu excepţia celor situate pe vale, au această problemă. Şi acolo unde e drum, acesta devine impracticabil dacă plouă mai mult de două ceasuri, din cauza solului extrem de argilos care pune probleme şi celor mai performante maşini cu tracţiune integrală. “E ianuarie şi noi nu avem nici măcar bani de salarii pentru decembrie. Sunt 9 angajaţi la Primărie care au de primit 9.200 de lei, fără să mai pun la socoteală şi contribuţiile la stat, iar noi avem acum în cont 4.000 de lei. Să vedem cum o fi cu bugetul ăsta minim de 1,5 milioane. Sună frumos, dar eu nu cred până nu văd”, spune primarul comunei, Mirel Ion Suba (foto). Acesta adaugă că a început anul trecut un proiect pentru reabilitarea drumului spre Păuleşti, dar s-a oprit în momentul în care n-a mai avut bani pentru avize: “Am plătit din buzunarul meu 2.000 de lei pentru aprobări şi avize, după care am fost nevoit să amânăm lucrarea pentru 2015”. Nici problema unui microbuz şcolar nu e uşor de rezolvat la Bulzeşti. Un asemenea vehicul ar fi necesar pentru că, pe lângă cei trei navetişti ai şcolii primare, în comună mai sunt cinci copii de gimnaziu care fac naveta la Baia de Criş, plus trei adolescenţi care urmează liceul la Brad. “Dacă punem microbuz şcolar, ceilalţi localnici rămân fără mijloc de transport în comun, pentru că firma în cauză spune că abonamentele copiilor sunt cele care fac ca ruta să fie cât de cât rentabilă”, spune primarul. În plus, la banii noştri, nici nu ne-am permite să mai angajăm doi şoferi şi să întreţinem un microbuz”, adaugă Mirel Suba.

Grafic de preluare – predare

Cu Dascalul în DacieÎn fiecare zi de şcoală, Acxente Leucian pleacă de acasă, din Baia de Criş, la 7.50. Ajunge în Bulzeştii de Jos la 8.30, de unde o ia în maşină pe Cristina. La 8.40 opreşte încă o dată, în Băliţeşti, pentru a-l lua pe Alin. După încă 10 minute face o a treia oprire pentru Ana-Maria. După şcoală, îi pune pe cei trei copii în maşină (patru, atunci când Cosmin o vizitează pe Cristina) şi-i duce înapoi spre punctele de pe drum din care i-a luat. Obiceiul dascălului durează de vreo patru ani. “Înainte eu eram nevoit să vin la serviciu cu maşina primăriei, în care mai veneau şi alţi angajaţi ai instituţiei. De vreo patru ani am făcut cumva să pot veni cu maşina. Mi s-a părut absolut firesc să-i iau pe copii cu mine. Altfel, de exemplu, Cristina ar fi trebuit să facă nu patru, ci 14 kilometri pe jos până la şcoală, 28 în total, zilnic. Imposibil. Şi era păcat să abandoneze şcoala, nu? Ana-Maria ar fi trebuit să facă 12 kilometri, zilnic pe jos, iar Alin vreo şase. Cosmin face, oricum, şase sau opt kilometri, pentru că, pur şi simplu, drumul spre satul lui nu e practicabil”. Pentru obiceiul său, Acxente Leucian a fost decorat de ex-preşedintele României, Traian Băsescu, pe 25 noiembrie 2014, cu Ordinul “Meritul pentru Învăţământ”.

About Ciprian Iancu