Primesc zilele trecute link-ul unui filmuleţ: Transfăgărăşanul, şoseaua de mare altitudine, construită în deceniul şapte, pe vremea lui Ceauşescu, în numai cinci ani! E drept, cu sacrificii uriaşe: 40 de vieţi pierdute şi 240 de răniţi. Pentru construirea celei mai înalte şosele din ţară, cu o lungime de 90 de kilometri, s-au folosit 6.000 de tone de dinamită, iar acesta avea să fie unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important proiect al ultimului dictator european.
Filmuleţul de numai şase minute e realizat de aşa natură, încât este aproape imposibil să nu îţi ridice, măcar câtuşi de puţin, nivelul mândriei adusă aproape de cota zero de câteva dintre documentarele difuzate de curând de televiziunile occidentale. Te face să vrei să alergi alături de ceilalţi sportivi, să pedalezi, să testezi maşini pe “cel mai bun drum din lume”(!), te face să vrei să zbori, să-ţi aminteşti că, dacă ai dori cu adevărat (poate chiar fără a fi mânat cu biciul de la spate de neamuri străine), te-ai putea ridica, tu şi toţi ai tăi, deasupra flagelurilor care te-au mâncat, ne-au mâncat ani în şir pe dinăuntru.
Şi tot pe Internet am zărit, deunăzi, o vorbă care spune aşa: “Când faci o alegere, alegi şi consecinţele ei”. Nu ştiu cine a spus-o, căci postarea nu menţiona acest lucru, iar voi probabil că vă întrebaţi ce legătură ar putea avea Transfăgărăşanul cu vorba asta de duh? Aparent, niciuna. Şi totuşi…
Este imposibil să atingi un ţel, orice ţel din lumea asta, fie el cât de mic, fără hotărârea de a reuşi, de a nu te lăsa bătut, de a merge până la capăt. Cu cât mai mare provocarea, cu atât mai mare bucuria! A alege superficialitatea în locul profunzimii, a alege lucrul uşor în locul sarcinilor dure sunt, şi ele, opţiuni de viaţă. Nimeni nu cere socoteală, nimeni nu aruncă piatra. Cu alte cuvinte, cum îţi aşterni, aşa dormi.
Însă, dacă în urma alegerilor tale stai mirat în faţa consecinţelor, înseamnă că n-ai înţeles mare lucru din toate întâmplările de până acum. Am resimţit, în ultima vreme, tot mai mult prezent principiul “trăieşte clipa”. “Trăieşte azi, că mâine nu ştii ce va mai fi!”, “Aruncă-te-n viaţă!” şi multe altele asemenea…
Curajul e bun, aventura e bună.
Dar paşii unui plan, fie ei şi pentru o aventură, sunt asemenea unor cărămizi. Puse frumos, una peste alta, întărite cu mortarul voinţei şi perseverenţei, ele se pot transforma în casă, în palat, în pod peste prăpastii… Lăsate în voia sorţii vom avea şi mâine şi peste zece-douăzeci de ani un simplu morman de cărămizi, pe care timpul va avea grijă să-l transforme în moloz.
De aceea spun şi cred că responsabilitatea e necesară. Poate aţi observat şi voi cum, atunci când lucrurile se întâmplă să meargă bine, ne arogăm aproape imediat meritele. În schimb, în cazul unui eşec, în cazul unei nenorociri dinainte ticluită de propriile noastre alegeri, dar aparent întâmplătoare, ne consolăm ca nişte laşi cu vorbele: “Ah, aşa a vrut Dumnezeu…”, “N-am avut ce face. Ăsta a fost destinul…”. E drept, lucrurile, situaţiile de viaţă nu depind întotdeauna (numai) de noi. Însă în unele cazuri facem alegeri şi ar fi bine, sau cel puţin corect, să ne asumăm şi răspunderea pentru ele şi pentru consecinţele care vor veni spre noi. Pe principiul simplu şi de când e lumea: cauză şi efect.
Aşadar, dacă vom dori să construim un “Transfăgărăşan” în viaţa noastră, în familia, oraşul sau ţara noastră, va fi nevoie de alegeri. Alegeri repetate, zilnice, alegeri ale binelui, ale frumosului. E nevoie de onestitate, dar mai ales de dăruire, de jertfă. Iar până când nu vom înţelege acest lucru, vom continua să primim “de la Dumnezeu” şi “de la Destin” doar resturile, ba chiar o viaţă (şi-o moarte) de mâna a doua. Căci da, Dumnezeu îţi dă, dar nu-ţi bagă şi-n traistă.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.