Mai întâi a luptat pentru ţară. Spune şi acum că era gata oricând să moară pentru România. Şi el şi camarazii lui simţeau la fel. Apoi, el a trebuit să lupte în continuare, de data aceasta cu regimul instaurat după război, care-l presa să renunţe la religia lui. Nu s-a lăsat. A fost o luptă la fel de grea, dar de durată mult mai lungă. Acum, nu mai vorbeşte prea mult nici despre una nici despre cealaltă. Spune însă că a făcut ce era normal de făcut: să-ţi aperi ţara şi să nu renunţi la credinţa ta indiferent ce s-ar întâmpla. Se numeşte Pavel Dragota, are 92 de ani, trăieşte în Haţeg şi se numără printre puţinii prelaţi greco-catolici din România care au primit distincţii direct de la Papă, de la Vatican.
Stă liniştit pe un balansoar din curtea bine îngrijită a casei sale din Haţeg. Citeşte o carte. Îi e greu să se ridice când oaspeţii îi apar în faţă, dar o face. “Noi, la şcoala militară eram mereu cu «Codul bunelor maniere» pe masă. Avansările în grad se făceau şi în funcţie de comportamentul în societate”, avea să ne explice mai târziu, pe parcursul discuţiei.
Născut prea devreme ca să scape
Citisem într-un articol mai vechi scris despre el, într-o altă publicaţie, că tatăl său luptase în Primul Război Mondial şi a supravieţuit unor perioade puţin spus crâncene. Şi-a spus atunci că, dacă va avea un băiat, îl va face preot, ca să scape de ororile altui război. Pavel Dragota a ajuns preot, mult mai târziu, după ce a trecut la rându-i printr-un război. “Amintirile lasă un iz dulceag sau amar. E greu să redai întâmplările de pe front în cuvinte. De la bun început trebuie să spun că, pe noi, cei de atunci, dragostea de ţară a fost cea care ne-a mânat înainte. Nu vreau să spun cuvinte mari, dar vă rog să mă credeţi că aşa a fost. A fost dragoste de ţară, simţită de toţi, chiar şi de cei cu o educaţie sufletească aparent mai precară, cum s-ar fi putut spune despre simplii soldaţi”, îşi începe povestea monseniorul Pavel Dragota.
Avea 21 de ani când primise ordinul de încorporare, în noiembrie 1943. Pentru că avea liceul terminat a fost repartizat direct la o şcoală de ofiţeri de rezervă. A ajuns la Şcoala nr. 4 Bacău. Evenimentele din august 1944 nu l-au lăsat însă să-şi termine primul an de instrucţie în şcoală şi, alături de colegii săi, s-a trezit dislocat pe front, undeva aproape de Şiştarovăţ. “La Şiştarovăţ am primit botezul focului. Noi eram deja instruiţi militar destul de bine. În 30 de minute trebuia să ne săpăm fiecare «oala tătărască» (adăpost individual săpat în pământ – n.r.).
La Şiştarovăţ tocmai asta ne-a salvat de atacurile unor avioane germane şi, apoi, de tirul armatei ungureşti. Noi eram chiar la capătul de sud al aliniamentului Şiştarovăţ – Păuliş – Miniş – Ghioroc (zonă în care Armata Română, la început doar cu ajutorul elevilor din şcolile militare, a oprit tentativa armatei hortyste de a urca pe Valea Mureşului pentru a suprinde din spate trupele româno-sovietice aflate deja în ofensivă spre Cluj-Napoca – n.red.). Ne aşteptam ca atacurile maghiare să fie mai intense. Nu au fost foarte intense, dar tot puteam muri acolo. Am stat în zona aceea o săptămână. Apoi ne-am dat seama ce s-a întâmplat. Populaţia din zonă, indiferent că erau maghiari, saşi, şvabi sau români, ţinea cu noi. Ungurii îi tot întrebau pe localnici «Măi, sunt mulţi de-ăştia cu galben la capelă?”, iar mai toţi sătenii din zonă le răspundeau «Câtă frunză şi iarbă». (Un element-cheie al bătăliilor de pe aliniamentul de la Păuliş a constat în faptul că armata ungară credea că trupele române sunt mult mai numeroase decât în realitate, motiv pentru care a ratat oportunitatea unor atacuri decisive – n.red.). Ungurii s-au retras din zona Şiştarovăţ, aşa că şi noi am fost relocaţi spre Lipova, apoi la Miniş, Ghioroc şi Păuliş”.
Un român care-şi iubeşte ţara
Luptele de la Păuliş, locul unor adevărate grozăvii, spune că nu şi le mai aminteşte prea bine, sau nu vrea să şi le mai amintească. Monseniorul Pavel Dragota relatează că, din nou, compania lui a fost dislocată într-o zonă în care intensitatea atacurilor inamice nu a fost foarte mare. “La Păuliş noi eram pe-o muchie de deal de pe care vedeam mare parte din Lunca Mureşului. Cred că acolo, la Păuliş, ungurii şi-au dat seama că au de-a face cu luptători bine instruiţi şi foarte determinaţi. Eram formaţi pentru luptă şi pentru a ne apăra partea asta a Ardealului. În plus, toţi eram ardeleni şi voiam să ne apărăm glia părintească. În zona noastră ungurii mai mult au testat. Voiau să îşi dea seama ce rezistenţă au în faţă. Ei trăgeau un foc, noi trăgeam zece, ca să le dăm impresia că suntem mulţi şi hotărâţi. Mie unul mi s-a dovedit acolo că, atunci când se vrea, când românul e pregătit de luptă şi când românul luptă cu dăruire, se poate! Faptul că noi mereu răspundeam provocărilor cu maximum de forţă cred că le-a dat de gândit fraţilor de peste Tisa. Încet – încet, în decurs de câteva zile, s-a lămurit problema”, povesteşte bătrânul monsenior, veteran de război.
Pavel Dragota a ajuns apoi, împreună cu toată compania sa, în Şicula, un sat de pe cursul Crişului Alb. Istoria de la Păuliş s-a repetat din nou, în cazul lui: ungurii testau cu câteva focuri, românii ripostau cu tot ce aveau. O săptămână a durat “tatonarea”, după care ungurii s-au retras din zonă. “Voiam să dăm impresia că suntem mulţi, dar, până la urmă, eram pregătiţi să ajungem şi la lupta la baionetă cu ei. Cum să vă spun… era un fel de euforie, un fel de entuziasm pe care eu şi camarazii mei doar atunci le-am trăit. Era o mândrie să ştiu că eu, soldatul X, am murit pentru ţară. Ştiam precis că, măi, eu, dacă mor, eu nu ajung decât în Rai, pentru că îmi apăr cu dreptate şi cu suflet acest pământ strămoşesc”, spune cu o convingere debordantă bătrânul.
Veteranul de război din Haţeg îşi aduce apoi aminte de un episod de la Lipova, unde s-au retras el şi ai lui. Aici i-au prins din urmă trupele sovietice. În localitate era pus la treabă un cazan de ţuică, şi mulţi dintre ostaşii Armatei Roşii vizitau des locul. “Au dat ruşii peste noi, au vrut să ne dezarmeze, să ne ia prizonieri, ce ştiu eu ce-or fi vrut. Noi nu ne-am lăsat. Chit că eram mai puţini, câţiva pumni am împărţit şi noi. Până la urmă, comandamentul rusesc i-a pus la punct şi lucrurile s-au liniştit”.
Tânărul elev – sergent din Haţeg şi ai lui n-au trecut graniţa. Aflată deja în criză de cadre, Armata Română dorea să-şi protejeze viitorii ofiţeri, elevii şcolilor militare. Pavel Dragota şi camarazii lui au fost relocaţi la Abrud, unde i-a şi prins finalul războiului în Europa. “Eram pregătiţi pentru Ungaria şi Cehoslovacia, dar şefii Armatei au decis ca acolo să meargă ofiţerii de carieră şi ostaşii, iar pe noi să ne ţină în rezervă”.
Războiul cu Securitatea
După Război, Pavel Dragota s-a întors acasă, la Silvaşu de Sus. Apoi, a început şi terminat Academia Teologică din Brad. Memoria-i joacă feste: spune că a început să slujească în biserica greco-catolică din Haţeg în 1954, în timp ce articole mai vechi din presa locală spun că a fost hirotonit ca preot abia după Revoluţie, în 1995. La fel se întâmplă şi când vine vorba de titlul onorific de prelat papal oferită lui de Papa Benedict al XVI-lea. “Nu, nu, polonezul mi-a dat distincţia”, spune monseniorul Pavel Dragota, adăugând că s-a întâmplat în 1981, dar a fost, de fapt, în 2007. Nu spune nimic despre cele trei zile petrecute în arestul Securităţii. Trece rapid peste subiect.
“Comuniştii n-au reuşit să mă supere cu nimica. Cei de la Securitate au tot încercat să mă convingă să renunţ la religia mea, dar am luat asta ca pe o piatră de încercare şi-am reuşit s-o trec. Mi-au mai spus lucruri cu voce ridicată dar, pe mine, de bătut nu m-au bătut. Poate că m-a ajutat, în faţa lor şi faptul că sunt veteran de război. Pe de altă parte, eu nu am fost un om de scandal. Nu mi-a plăcut niciodată să mă hărţuiesc cu cineva. Mi-am văzut de treaba mea, de serviciul meu, de casa mea, de familia mea. Pe mine nu m-a văzut nimeni în parc, în Haţeg, bârfind pe bancă nici măcar la bătrâneţe. Am preferat să stau acasă, să mai citesc o carte, ori să mai stau la umbră în grădină, să privesc legumele cum cresc şi să-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru câte-o ploaie mai bună. Am fost mai conciliant, la locul meu. Eu mi-am văzut de rostul meu şi treaba mea şi nu de rânduielile altora. În general, oamenii care au purtat grija altora au avut şi de suferit mai mult decât noi cei care am tăcut şi ne-am văzut de treburile noastre…”.
Şi, da, şi acum este conciliant, pentru că urmaşii lui ne şoptesc pe parcursul interviului cu monseniorul că, pe vremea comuniştilor, ori de câte ori aveau musafiri de prin alte oraşe, absolut de fiecare dată, pe poartă intra câte-un vecin, cu fel de fel de pretexte, care încerca, de fapt, să afle cine a venit la familia Dragotă şi cam ce se discută în curte, ori în casă.
După ce Securitatea a încetat să-l mai cheme la interogatorii, a fost numit administrator al unei cooperative din Haţeg. “Datorită mie vedeţi palatul ăla administrativ căruia-i zice acum spital. Şi, da, o spun cu mândrie. Casa de pe Dealul Haţegului, popasul turistic, tot pe vremea mea s-a făcut. Şi s-au făcut cu multă muncă, să ştiţi!”. Spune că a început să slujească în biserica greco-catolică în 1954, deşi alţi localnici din Haţeg ştiu că acest lucru s-a întâmplat abia după Revoluţie. Cum necum însă, un lucru este cert: meritele lui Pavel Dragotă au fost recunoscute mai întâi la Roma, şi încă nerecunoscute suficient în România. E veteran de război şi are o pensie de nici 100 de euro. Dar nu vorbeşte nici despre asta.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.